De atâtea ori spunem că de mâine lucrurile vor fi diferite, că vom “repara” ce este stricat în viaţa noastră şi că ne vom schimba! Dar, tot de atâtea ori, rămânem doar cu vorbele.

   Ne-am obişnuit cu vieţile noastre în acest mod, prin urmare, tot ce vine ca să schimbe zona noastră de confort, nu este acceptat. Chiar dacă în unele cazuri avem nevoie de schimbare, chiar dacă lucrurile nu mai merg aşa cum ar trebui să meargă, preferăm să continuăm în acest mod decât să avem în faţă necunoscutul. Iată de ce unii oameni acceptă să continue relaţiile care deja miroase a putregai. Nu pentru că se simt bine în ele, nu pentru că le aduc fericirea, ci pentru că le este frică de schimbare. Le este frică de acel sentiment în care nu ştie ce se va întâmpla mai departe sau cum se va întâmpla. Iată de ce preferăm să stăm după un birou vechi şi să ne facem meseria, fără să ne gândim că putem mai mult. Fără să îndrăznim să vrem mai mult.

    Frica de schimbare este “vinovată” pentru multe alte lucruri. Ea a oprit oameni din a se muta în alte oraşe, pentru că acestora le-a fost frică din nou de necunoscut, chiar de inadaptabilitate. A oprit oameni din a face ce le place, ce îi pasionează. Le este frică să renunţe la jobul lor actual pentru pasiunea de-o viaţă. Le este frică să se despartă de cineva, pentru că nu ar arunca la coş cei 3-4 ani petrecuţi împreună. De fapt, adevărata frică este că nu cred că vor mai găsi pe altcineva care să-i accepte aşa cum sunt. Nu vrem să ne asumăm riscuri. Nu vrem să ieşim din zona noastră de confort şi să schimbăm ceva ce ne aduce cât de cât linişte. Vreau să-ţi spun ceva: este în regulă ca uneori să laşi cioara din mână pentru pasărea de pe gard. Da, este un risc mare şi poate chiar şi o schimbare majoră. Dar… dacă pasărea va fi a ta?

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com

    Aleg să scriu astăzi despre ea pentru că m-ar mustra conştiinţa dacă nu aş face-o. Încă de când m-am întors de la Bucureşti, ştiu şi sunt convinsă că am întâlnit acolo o femeie puternică, o femeie cum rar întâlneşti.

   Pe Ana Maria, ironic, am cunoscut-o pe facebook. A lăsat un comentariu la unul din articolele scrise de mine şi uite aşa a început totul. Am realizat că gândim la fel şi că amândouă ne dorim o lume mai bună, o lume în care cuţitele să stea unde le este locul şi gunoiul din pubelă să rămână unde trebuie să rămână. Ne-a adus aproape dorinţa noastră de a întâlni o dragoste pură, o dragoste căreia să ne dedicăm trup şi suflet… şi ne-a mai adus împreună credinţa noastră în Dumnezeu. Mai mult, pasiunea noastră pentru jurnalism, cât şi faptul că lucrăm amândouă în presă, nu a făcut decât să ne apropie, deşi ea lucrează la Realitatea şi eu la Antena 1.

  În ciuda faptului că este o fată foarte frumoasă, Ana niciodată nu a lăsat impresia că asta este ceea ce o defineşte. Dincolo de aspectul fizic, dacă o vei cunoaşte mai de aproape, vei găsi un suflet cald şi mare, care se strânge de durere atunci când vede ură şi răutate în jurul lui. “Eu mă tot mir de răutatea oamenilor, Alina” îmi povestea ea pe o bancă din Parcul Cişmigiu. Am petrecut împreună puţin timp, dar parcă ne-am cunoscut de o viaţă. Este o fiinţă caldă, modestă şi luptătoare. A trecut prin multe în viaţă, dar asta nu a oprit-o. Din contră, a determinat-o să meargă înainte cu tot avântul. Da, dacă ar fi să dau un exemplu de persoană frumoasă atât la chip, cât şi la suflet, aş da-o drept exemplu pe Ana Maria Gagea:)

     Eu, femeia,

    Promit ca atunci când te voi întâlni pe tine, bărbatule, să fiu o binecuvântare, nu un blestem. Promit să nu strivesc şi să distrug ceea ce eşti tu, doar pentru că nu îndeplineşte pe deplin criteriile mele pe care mi le-am format din copilărie. Mai mult, declar că voi fi pentru tine ajutorul potrivit.

     Când spun că voi fi ajutorul potrivit, mă refer la faptul că, în momentul potrivit şi în contextul potrivit te voi sfătui şi sprijini ca pe mine însămi.  Nu voi uita niciodată cine şi ce eşti tu, aşa cum nu voi uita faptul că tu eşti bărbatul şi eu sunt femeia. Nu, nu voi schimba rolurile, pentru simplul fapt că am încredere că ştii cine eşti şi că eşti ceea ce trebuie să fii. Prin această declaraţie, promit că te voi iubi mai mult decât am iubit vreodată pe cineva. Te voi iubi aşa cum Dumnezeu mă iubeşte: cu tot sufletul, cugetul şi trupul. Nu voi uita nici o clipă că eşti om. Declar că nu te voi răni cu bună ştiinţă, pentru că a te răni pe tine, înseamnă implicit a mă răni pe mine.

  Ceea ce vei iubi tu, mă voi strădui să înţeleg şi eu, iar mai apoi… să iubesc. Asta nu pentru că e necesar, ci pentru că sunt conştientă că tot ceea ce are legătură cu tine, are legătură şi cu mine. Mă voi strădui să fiu femeia pe care ţi-o doreşti, fără să mă las coruptă de imaginile dezastruoase ale societăţii din ziua de astăzi. Doar pentru că îmi vei promite că vei fi lângă mine la bine şi la rău, nu va însemna pentru mine că nu mă voi mai strădui să fac binele. În continuare mă voi aranja pentru tine, voi fi încântată de prezenţa ta şi voi căuta să-ţi cunosc visele pentru a le putea împlini.

   Am scris aceste lucruri nu pentru a demonstra că a fi femeie înseamnă a fi slabă. Am scris aceste lucruri pentru a-ţi arăta că a fi femeie înseamnă a fi puternică prin iubirea bărbatului ei. Nu înseamnă că  sunt inferioară, ci că ne egalăm prin iubirea pe care ne-o purtăm reciproc. Nu declar că voi face imposibilul, ci că voi face TOT posibilul.

Eu, femeia, declar că voi fi în primul rând femeie.

   Astăzi, după muncă am fost la oncologie. Acolo, într-o sală frumos mobilată stăteau câţiva copilaşi şi ne aşteptau. Da, erau care de care mai frumoşi.

      Cu ochii strălucind, de vârste diferite, au un lucru în comun: luptă pentru viaţă. Au acel ceva al lor, un “ceva” care te face să-ţi pui semnul întrebării în dreptul trăirii tale. Sunt copii şi în acelaşi timp au acea maturitate pe care nu o poţi dobândi decât trecând prin încercări. La mânuţă, fiecare din ei are acel “cip” alb, cum îi mai spun eu. Sunt aşa, ca o familie. O familie formată din copii cu privirea încărcată de poveste. Cine m-a impresionat? În primul rând Ana, o fetiţă de numai 5 ani, care aleargă de colo-n colo, curioasă nevoie mare. Facem împreună un puzzle, iar când ceva o supără, face botic. Încep să îi cânt “Ceata lui Piţigoi”, iar în momentul următor, începe să cânte mai tare ca mine, cu vocea-i cristalină răsunând pe întreg etajul spitalului. Când ajungem la partea cu “aoleu, ce tărăboi, dai în unul, ţipă doi”, mă opreşte din cântat şi spune serioasă că “nu e bine. Trebuie aşa: aoleu, ce tărăboi, dai în unul, pică doi”. Zâmbim amândouă amuzate, iar mai apoi mă roagă să o iau în braţe şi să ne ducem în salonul ei pentru că acolo e “o fetiţă mică, atât de mică. Şi e taaare, dar tare bolnavă”. Spune aceste lucruri cu privirea plină de compasiune şi… cu ochişorii ei mari de copil inocent. Apoi, după 5 minute, cântăm din nou împreună “ceataaa lui piţigoi”.  Puţin mai târziu aflu că Ana, acum câteva luni era piele şi os… şi că nu mânca mai nimic. Dar acum, îşi întinde mânuţa ei scumpă, în care stă “înfipt” “cipul ei alb” şi ne spune să-i facem fotografie.

   Andreea este o fetiţă de 13 ani. Are trăsături foarte frumoase şi un zâmbet gingaş şi blând. De mai bine de câteva luni tot stă prin spitale… mama ei îmi povesteşte cu puţină teamă în glas că acum aşteaptă rezultatele finale. De asta depinde viitorul ei. Andreei îi place să citească. Ne asemănăm. Acum două zile a fost operată. Curajoasă îmi spune că “mă mai doare puţin…”.

  Peste două ore ne îndreptăm spre ieşire. Privesc în urmă şi văd acei copilaşi scumpi de la oncologie cum ne fac cu mâinile zâmbitori. În spatele acelor zâmbete, doar ei ştiu câte lacrimi stau ascunse. Sau… câtă durere. În orice caz, v-am mai spus: sunt copii frumoşi. Angelici chiar.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com

     Stătea la fereastră şi se uita afară. Ploua. De mult nu a mai plouat şi nici nu ştie dacă i-a fost dor sau nu, ceea ce e ciudat pentru că ea iubeşte ploaia. Dar de această dată, parcă era mai diferit. Pur şi simplu se uita la picurii ce se loveau de pervaz şi nu o încerca nici un sentiment. Nimic.

   Tresări pentru că i se păru că vine cineva. O umbră nouă se strecura pe aleea şerpuită. A aşteptat cu răsuflarea tăiată câteva clipe, apoi a oftat încet: “Nu e nimeni. M-am înşelat” şi s-a îndreptat spre birou. De pe el a ridicat un pix şi a început să scrie pe o foaie care parcă o aştepta pe ea:

“Azi nu am simţit nimic. Nu a venit nimeni şi totuşi… mi s-a părut că am simţit ceva şi mi s-a părut că am văzut pe cineva. Dar m-am înşelat. Ciudat, pentru că mie îmi place ploaia. Îmi place atât de mult, încât uneori ies afară şi alerg cu picioarele desculţe. Vreau să simt fiecare strop, fiecare picătură. Numai că… din câteva în câteva minute alerg spre fereastră să văd dacă nu vine cineva. Nimeni. Nici măcar poştaşul. Miros florile violete de pe masă. Miroase a singurătate, strâmb din nas. Iau cladul de scrisori primite şi îl răsfoiesc. Una câte una, scrisorile zbor în toate direcţiile. Neh, nimic interesant. Aceeaşi veche poveste. Cuvinte fără formă şi esenţă. Cuvinte impersonale, care nu vin din inimă. Sau…. dacă vin din inimă, vin dintr-o inimă rece. M-am plictisit. Nu mai scriu.”

  A aşezat meticulos pixul înapoi pe birou, apoi a început să facă balet prin cameră. Îşi amintea că atunci când a fost mică, a fost la un spectacol de balet, la “Lacul Lebedelor”. I-a plăcut, dar nu mai ţine minte mare lucru de atunci. Se împiedică de un scaun şi se rostogoli pe jos. Imaginea ei dezordonată şi cu părul ciufulit se reflecta în oglindă. Pufni în râs. “Ce caraghioasă sunt” şopti ea amuzată. Brusc, un ciocănit în uşă o făcu să se ridice repede în picioare şi să-şi aranjeze ţinuta.

-Intră! strigă ea cu o voce dulce.

- E timpul. Haide, lumea te aşteaptă. Spuse o doamnă vizibil iritată de întârzierea ei.

Tresări. Da, lumea. A uitat de ea. A fost distrasă de picurii de ploaie. Alergă spre dulap, de acolo scoase ţinuta ei şi se îmbrăcă în grabă. Întredeschise uşa şi pândi spre oamenii de afară care o aşteptau să vină. Pe scenă reflectoarele erau deja deschise. Azi avea de jucat rolul unei fete fericite cu zeci de prieteni adevăraţi. Chicoti ironic, se ciupi de obraz ca să pară vioaie şi ieşi. A sosit momentul spectacolului.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com

     Miros de grătar, mult soare, zâmbete şi voie bună. Iată că a fost 1 mai, ziua în care fiecare a căutat să se relaxeze cât mai bine. Majoritatea au ales micii…

    Astăzi am lucrat două ore. După, am plecat să petrec. Cu mine. Am mers rar, în paşi de plimbare, admirând fiecare trecător şi oraşul parcă prea pustiu pentru perioada asta a anului. De mult nu am mai făcut asta. Mi s-a părut ciudat la început, mergeam tot prea repede… până când m-am învăţat cu ritmul plimbării. Apoi, ca un copil ce se bucură de singura lui zi liberă, mi-am luat o îngheţată pe care nu m-am grăbit să o mănânc, ci am savurat-o pe o bancă din centrul Clujului. Apoi, ajunsă acasă, mi-am făcut un mini-bagaj şi am plecat la drum. Am plecat spre locul în care îmi doream mereu să ajung, spre locul pe care îl vedeam doar de pe fereastra apartamentului meu. Am mers mai mult de 3-4 km, dar eram bucuroasă pentru că vedeam cum ajung tot mai sus şi mai departe. Am urcat un munte, timp în care uneori mă opream să zâmbesc, amintindu-mi că de multă vreme nu m-am mai scos la o aşa plimbare. Ajunsă în vârf, am scos Biblia din geantă şi am citit liniştită. Nu ştiu cât am stat pe munte, pentru că, pentru prima oară de mult timp, nu m-a interesat cât e ceasul şi nici cât timp am. De acolo de sus vedeam oameni la grătare, vedeam copilaşi bălăcindu-se în apă şi fete dornice să se bronzeze. Am inspirat profund şi am ştiut, şi încă ştiu că, în opinia mea, EU am avut cea mai frumoasă zi de 1 mai. Da, e adevărat, nu am mâncat mici, nu m-am scăldat în apă şi nici nu am ieşit cu prietenii. Dar, în schimb, am petrecut timp cu mine şi cu Dumnezeu.

  De ce v-am scris ce-am făcut astăzi? Pentru că vreau să vă reamintesc ce grozav este să petreci timp cu tine. Vreau să ne amintim cu toţii că uneori, avem nevoie să ne simţim bine… cu noi. Uneori trebuie să uităm de timp şi de probleme şi pur şi simplu să privim natura. Să o simţim. Am coborât acel munte cu promisiunea că voi mai repeta experienţa. Numai că… data viitoare aş vrea să faci şi tu asta. Ce spui? Petreci cu tine?

     Au trecut vremurile când femeile stăteau doar la cratiţă şi creşteau copii. Ne-am emancipat, cum s-ar spune. Şi nu e ceva rău, nu e rău deloc, numai că lucrurile care erau valoroase acum câteva decenii acum sunt… de mâna a doua.

      Adevărul trist este că acum avem un serviciu solicitant, uneori chiar două, iar când ajungem acasă tot ce căutăm este patul. Ca să dormim în el. Ne-am înarmat cu serviete, laptopuri, diplome, telefoane şi costume sobre, cu o doză mare de răbdare şi dorinţa de a arăta că suntem la fel de bune sau chiar mai bune decât bărbaţii. Am pus deoparte aragazul şi aspiratorul, am privit mândre înainte şi ne-am hotărât: vom lucra. Şi asta am făcut. Am lucrat orice gen de meserie, ne-am angrenat în cele mai dificile curse şi am rezolvat cazuri imposibile. De multe ori i-am lăsat pe bărbaţi cu gura căscată şi chiar şi pe acele femei care au ales să stea acasă, să fie casnice. Am făcut toate acestea şi totuşi, ambiţionate de acest „concurs” şi de noul statut de femei cu servicii, unele dintre noi am pus pe locul doi viaţa amoroasă. Ne-am gândit că suntem încă tinere, că avem timp să ne îndrăgostim în viitor, după ce ne-am format o viaţă profesională de succes. Doar că atunci când succesul a venit, odată cu el au venit şi responsabilităţile, prin urmare, timp şi mai puţin de iubit. Timpul a trecut, iar odată cu el şi noi. Ne-am uitat în jur derutate, am văzut un munte mare de probleme dar nici o soluţie. Nu ştim unde am greşit, nu ştim ce a putut merge rău pentru că ne-am organizat pas cu pas viaţa, am urmat îndeaproape planul, dar am rămas singure sau relaţia noastră scârţie. Pe cât de sigure suntem în viaţa profesională, pe atât de nesigure suntem în cea sentimentală. Şi uite aşa, ajungem la o anumită vârstă să vizităm psihologi renumiţi, să ne înscriem pe diferite siteuri, doar pentru că nu am avut timp sau nu am acordat atenţia necesară unei relaţii.

      Mă uit şi eu în jurul meu, mă uit şi sunt convinsă că există o soluţie, că există un răspuns. Că femeile care profesează, pot avea şi o căsnicie fericită. Trebuie doar să aibă grijă ca pe parcurs, să nu se transforme în femei cu full time job, part time lover.

Imagine preluată de pe:  http://www.thepersonaldevelopmentcompany.com