Călca uşor pe iarba verde plină de rouă. Era în picioarele goale şi simţea cum firişoarele de iarbă îi gâdilă tălpile. Privi spre cer şi acolo găsi un rotund mare şi galben, aşa ca soarele pe care-l desena cu creioanele colorate pe o foaie mică şi albă, în copilărie. Se aşeză calmă la umbra unui copac şi zâmbi.

– Deci… cum e?

Auzi vocea şi tresări. Alături de ea văzu persoana cea mai familiară cu putinţă.

-Nu te-am văzut de mult. Cum să fie… simt că pe zi ce trece mă regăsesc tot mai mult. Adică, ne regăsim. Ştii tu ce vreau să spun. E ciudat cum noi oamenii suntem zilnic atât de ocupaţi, cum alergăm dintr-o parte în alta şi nu ne facem timp să comunicăm cu adevărat.

-Aşa cum comunicăm noi?

-Nu, mai mult. Noi comunicăm destul de rar. Comunicăm doar atunci când îmi fac timp să te aud şi acesta nu e un lucru bun, pentru că nu mereu îmi fac timp. Uneori vorbesc atât de mult cu oamenii la locul de muncă, încât parcă nu mai am chef să comunic şi cu tine. Şi e rău pentru că… primul lucru pe care ar trebui să-l fac, e să vorbesc cu tine. Cred că de aici pornesc problemele oamenilor. Daaaa, daaa. Şi ei nu realizează. Vorbim prea puţin cu noi. Sau ne ascultăm prea puţin. Nici nu ştiu cum să spun. Ideea este că seara, în loc să pornim acea cutie zgomotoasă, numită televizor, mai degrabă ne-am aşeza şi am discuta cu noi. Phhh, dacă s-ar şti cât de mult avem de ne spus. Sună ciudat poate, să vorbeşti tu cu tine. Dar pe cât de ciudat sună, pe atât de benefic e. Şi ştii ce-am mai descoperit? Că în loc să ascultăm cu urechile, mai bine am asculta cu inima. E diferit, ştii. Atunci când ascult şi atât, când omul îşi termină povestea, mă ridic şi plec. Dar atunci când ascult cu inima, stau şi macin în mine fiecare cuvânt. Îl ascult pe cel din faţa mea, îi sorb cuvintele şi mai apoi aş face orice ca să-i rezolv problema sau ca să se simtă înţeles. În ultimul timp am întâlnit atât de mulţi oameni care tânjeau să fie ascultaţi şi doar atât, încât m-a pus pe gânduri acest lucru. Unde ne grăbim noi aşa de tare suflete? Unde? Spre finalul vieţii? Noi ar trebui să savurăm fiecare moment, fiecare clipă, fiecare om… ţinând cont de fapul că viaţa se scurge cu viteza luminii. Şi atunci… dacă ne e frică de faptul că s-ar putea să murim şi să nu apucăm să facem tot ce ne-am dorit, de ce ne grăbim atât de tare? Nu e ironic? E ca şi cum ai alerga pe o pistă şi ai şti că la final, atunci când ajungi la linia de final, totul s-a terminat. Oare nu te-ai opri şi te-ai bucura de fiecare peisaj şi de fiecare om care aleargă împreună cu tine?

-Poate că nu toţi ştiu ce înseamnă să vorbeşti şi să asculţi. Uite la tine… cât timp ţi-a luat ca să înveţi asta?

– Hm… ai dreptate. Mi-a luat timp şi uneori lacrimi. Dar uită-te acum la noi. E atât de simplu suflete… atât de simplu.

   –––––––––––––-

Tu de când nu ai vorbit cu tine? De când nu ai luat o pauză, ai făcut linişte în jurul tău şi ţi-ai eliberat gândurile? Mai jos ai o melodie, apasă play şi te rog, 5 minute… stai tu. Cu tine.

httpv://www.youtube.com/watch?v=1pLsb1YMsKE&feature=share