Diverse / Social

Povestea unei femei uitate…

Vizite: 6187

Afară ningea strașnic și era un frig de îmi intra în oase. Am coborât din mașină în fața spitalului de boli neuropsihiatrice și am privit spre clădire. După poarta de fier se întindea un fel de parc mare, cu câteva bănci și câțiva brazi. Ne-am îndreptat către portar și am întrebat dacă avem voie să o vizităm pe doamna X (aleg să îi spun așa pentru a-i proteja identitatea). Da, aveam voie, doar că trebuia să așteptăm. Ni s-a făcut semn să intrăm în clădirea din care a ieșit portarul și am fost conduse într-o încăpere rece, friguroasă, cu ușile larg deschise deși suntem în toiul iernii. ”Puteți să vă așezați” ne spune dumnealui, încercând să fie respectuos. Îmi plimb ochii prin ”sala de așteptare” și văd 3 canapele prăfuite, murdare și cu un miros de stătut și înecăcios, peste care erau aruncate câteva pături la fel de stătute. Puțin mai încolo se află o masă lungă din lemn cu câteva scaune, nici ele nu tare îmbietoare.

Întreruptă din gânduri, descoperim că doamna noastră se apropie însoțită de o infirmieră. Pășește ezitant, privind spre noi, cele două străine care au venit să o vadă. Ea, o femeie care are în jur de 45-50 de ani. Sau poate că mai puțin, dar anii petrecuți acolo își spun cuvântul. Cu o căciulă pe cap, o geacă cu 2 numere mai mari, o pereche de pantaloni subțiri prin care intra frigul și niște papuci tot cu 2 numere mai mari. Ne prezentăm și începem să vorbim. După nici 5 minute, ajunge doar să povestim cuvântul ”familie” și doamna X începe să plângă. O doare. Îi e dor. Se citește în ochi dorul împletit cu suferința.

Atât eu, cât și prietena cu care eram, alegem să rămânem în picioare. Așteptăm. În timp ce așteptăm ne tot gândim peste cine o să dăm. Nici eu, și nici ea nu o cunoaștem pe femeia pe care am venit să o vizităm. Doar din auzite, avem formată o idee. Îmi povestise de dumneaei, cum că acum 8 ani de zile a fost închisă într-un spital ”de nebuni” și a lăsat în urmă copii și soț. Un copil mai mare, altul avea doar câteva luni pe atunci. Inima mea de mamă s-a strâns la gândul că la cateva luni după ce am născut aș putea fi despărțită de copilul meu.

Sunt plăcut surprinsă. Are un vocabular elevat, corect și foarte bogat. Vorbește calm, cursiv și calculat. Fosta profesie, cea de învățătoare, încă își spune cuvântul. Îmi fac curaj și o întreb cum a ajuns aici, în acest spital bântuit de frig. Ca și cum ieri s-a întâmplat, începe să îmi povestească istoria ei. Cum pe al doilea copil nu era pregătită să îl aibă, cum după ce a născut parcă nu se putea atașa de copil, cum că pur și simplu când a fost dusă cu ambulanța la spital și s-a aflat în fața domnului doctor psihiatru, nu știa ce să îi spună. Așa că a ales să tacă. Nici ea nu înțelegea pe deplin situația ei. Știa doar că totul era bine până când ceva nu a mai fost. ”Dacă aș putea da timpul înapoi, aș vorbi cu domnul doctor. Aș alege să mă apăr. Să spun ce simt. Ce gândesc. Poate că nu m-ar fi băgat într-un spital, ci m-ar fi lăsat să stau acasă cu medicație” spuse ea meditativ.

O întreb ce diagnostic i s-a pus. Nu știe. A întrebat de zeci de ori însă nu i s-a răspuns. Din contră, când a avut curajul să ceară un permis de voie, i s-a aplicat o măsură disciplinară, povestește doamna X. ”Însă am înțeles, printre uși, că ceva cu depresie…”. ”Dar ce simptome aveți, scumpă doamnă?” întreb mirată. ”Insomnie, nu prea pot dormi noaptea, anxietate, am momente când mă panichez…”. ”Atât? Dar de vorbit singură vorbiți?” îmi fac curaj să întreb. ”Ba bine că mai vorbesc câteodată. Cu cine altcineva să vorbesc? Mă mai descarc și eu… că sunt înconjurată de un ”colectiv”… știți dumneavoastră cum”. Privesc spre acei ochi negri și mă întreb dacă un nebun ar recunoaște că vorbește singur.

Apoi, ca o luminiță, se aprinde un beculeț. ”Dar poate că ați suferit de depresie post natală după ce ați născut, mai ales că spuneți că ați avut acele sentimente”. Nu pot să nu mă întreb dacă chiar asta a fost, iar biata femeie a fost închisă ani de zile într-un spital pentru că a fost… femeie.

Sau poate că mă înșel. Poate că după o discuție cu medicul pot înțelege mai multe. Cine știe… Însă în momentul de față gândul îmi zboară spre femeia educată, care mi-a spus să-i aduc câteva cărți ca să citească, dacă mai vin. ”Să nu fie simpliste, vă rog. Ceva cu psihologie, filozofie, mi-ar plăcea”.

”Ce destin, nu? Azi să fii mamă, soție, femeie de profesie, la casa ta, iar de mâine să fii nimic între 4 pereți…” Prin cuvintele acestea mi-a rostit gândul și îi zâmbesc tăcut. ”Credeți că destinul meu se poate schimba iar, sau… să mă obișnuiesc cu el?”. Mâinile îi tremură ușor… Nu doar de frig, ci aflu că are și început de Parkinson.

Ne luăm la revedere cu sufletul încărcat. Noi pășim afară din sala rece și neprimitoare, iar în urma noastră rămâne o doamnă cu ochii blânzi și un destin răsturnător.

Citeste si:

Diverse

Diavolul urlă, Dumnezeu șoptește

Diavolul urlă ca să se facă auzit, Dumnezeu șoptește ca să se facă iubit. Când diavolul îți urlă în urechi că eșt...

ascuns in suflet / Diverse

Hai, tot înainte!

  Îmi aduc aminte că nu mi-a fost frică de provocări niciodată. Încă de când eram copil, lumea din jurul meu a fost...

No comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.