Diverse / Social

Ana de la oncologie

Vizite: 7778

   Astăzi, după muncă am fost la oncologie. Acolo, într-o sală frumos mobilată stăteau câţiva copilaşi şi ne aşteptau. Da, erau care de care mai frumoşi.

      Cu ochii strălucind, de vârste diferite, au un lucru în comun: luptă pentru viaţă. Au acel ceva al lor, un „ceva” care te face să-ţi pui semnul întrebării în dreptul trăirii tale. Sunt copii şi în acelaşi timp au acea maturitate pe care nu o poţi dobândi decât trecând prin încercări. La mânuţă, fiecare din ei are acel „cip” alb, cum îi mai spun eu. Sunt aşa, ca o familie. O familie formată din copii cu privirea încărcată de poveste. Cine m-a impresionat? În primul rând Ana, o fetiţă de numai 5 ani, care aleargă de colo-n colo, curioasă nevoie mare. Facem împreună un puzzle, iar când ceva o supără, face botic. Încep să îi cânt „Ceata lui Piţigoi”, iar în momentul următor, începe să cânte mai tare ca mine, cu vocea-i cristalină răsunând pe întreg etajul spitalului. Când ajungem la partea cu „aoleu, ce tărăboi, dai în unul, ţipă doi”, mă opreşte din cântat şi spune serioasă că „nu e bine. Trebuie aşa: aoleu, ce tărăboi, dai în unul, pică doi”. Zâmbim amândouă amuzate, iar mai apoi mă roagă să o iau în braţe şi să ne ducem în salonul ei pentru că acolo e „o fetiţă mică, atât de mică. Şi e taaare, dar tare bolnavă”. Spune aceste lucruri cu privirea plină de compasiune şi… cu ochişorii ei mari de copil inocent. Apoi, după 5 minute, cântăm din nou împreună „ceataaa lui piţigoi”.  Puţin mai târziu aflu că Ana, acum câteva luni era piele şi os… şi că nu mânca mai nimic. Dar acum, îşi întinde mânuţa ei scumpă, în care stă „înfipt” „cipul ei alb” şi ne spune să-i facem fotografie.

   Andreea este o fetiţă de 13 ani. Are trăsături foarte frumoase şi un zâmbet gingaş şi blând. De mai bine de câteva luni tot stă prin spitale… mama ei îmi povesteşte cu puţină teamă în glas că acum aşteaptă rezultatele finale. De asta depinde viitorul ei. Andreei îi place să citească. Ne asemănăm. Acum două zile a fost operată. Curajoasă îmi spune că „mă mai doare puţin…”.

  Peste două ore ne îndreptăm spre ieşire. Privesc în urmă şi văd acei copilaşi scumpi de la oncologie cum ne fac cu mâinile zâmbitori. În spatele acelor zâmbete, doar ei ştiu câte lacrimi stau ascunse. Sau… câtă durere. În orice caz, v-am mai spus: sunt copii frumoşi. Angelici chiar.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Citeste si:

Diverse

Dacă fugim de ceea ce suntem, vom fugi de noi o viață întreagă.

Asta ești tu. Ăsta ești tu. Dacă înțelegem și acceptăm asta, ne putem accepta pe noi înșine. Însă dacă fugim de ceea ...

Diverse

El nu este aici!

”El nu este aici!”. Acesta este exemplul cel mai potrivit în care ni se arată că îl poți căuta pe Hristos și să nu-L g...

4 Comments

  • avatar image

    Ana

    mai 17, 2012

    Reply

    Imi place ce citesc aici. Scrieti cu atata dragoste!

    • avatar image

      Alina

      mai 17, 2012

      Reply

      Mulţumesc scumpă Ana. Ai grijă de tine:)

  • A învins cancerul: “Uitarea este o binecuvântare de la Dumnezeu” | Ganduri ascunse cu Alina Ilioi

    aug. 03, 2012

    Reply

    [...] o fetiţă scumpă care are cancer. Dacă doriţi să vă reîmprospătaţi memoria, îl găsiţi aici.  Aşa. După cum spuneam, astăzi vă povestesc despre Raluca. După 6 luni de căsnicie, a aflat [...]

  • A învins cancerul: “Uitarea este o binecuvântare de la Dumnezeu” | Ganduri ascunse cu Alina Ilioi

    mai 08, 2014

    Reply

    […] o fetiţă scumpă care are cancer. Dacă doriţi să vă reîmprospătaţi memoria, îl găsiţi aici.  Aşa. După cum spuneam, astăzi vă povestesc despre Raluca. După 6 luni de căsnicie, a aflat […]

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.