Diverse

Când ajungi prea târziu pe scenă…

Vizite: 5382

 Stage___by_SeaFairy   „Acum e rândul meu să fiu fericită!”. Asta-mi vine să strig şi să încetez să mă mai gândesc la cei din jurul meu. Să nu-mi mai simt zâmbetul pe care nu l-am avut de aşa mult timp pe chip, atât de vinovat. Să nu mai simt că acest sentiment de căldură pe care-l primesc, îngheaţă la acel „prea târziu”. Să nu mai simt că povestea frumoasă în care m-am trezit prinsă, se transformă brusc într-o istorie tristă. Aş avea sute de motive să dau înapoi, dar la fel de bine am şi mii de motive să înaintez.

       Şi iată-mă în această dimineaţă, aşezată pe genunchi şi privind spre cerul senin, întrebând în şoaptă: „Pot măcar pentru o clipă să trăiesc acest basm, înainte de a-l transforma într-un „cum ar fi fost dacă”? E unul din acele momente în care sunt tentată să mă mint singură. În care aş găsi fiecare explicaţie posibilă pentru decizia mea. Şi sunt bună la a găsi argumente, extraordinar de bune! Dar asta nu ar însemna oare să-mi fur preşul de sub picioare? Nu ar însemna să închid ochii prefăcându-mă că văd? Ciudat, dar mă simt tot mai des ca un personaj care mereu ajunge prea târziu pe scena în care trebuie să joace. Ajunge când deja lumina e stinsă, spectatorii au plecat şi rolul lui principal a fost redistribuit. Răsuflarea îi este întretăiată de la alergat, iar în gură are un gust ciudat de fiere. Inima îi bate de două ori mai repede decât de obicei, iar picioarele îl dor. Şi în aceste condiţii, actorul are două variante: să joace pe întuneric sau să se îndepărteze către o altă piesă, în care personajele sunt diferite. Dar cum să joace pe întuneric, când corect e să joace pe lumină, astfel încât toată lumea să vadă? Şi dacă se duce către o altă piesă, va mai întâlni personaje la fel de minunate?

     Câteodată ajungi să simţi că ai pierdut într-un joc care nici nu a început. Sunt acele goluri în stomac, tremur care îţi cuprinde tot corpul şi privire pierdută, undeva între imaginaţie şi realitate. Şi trebuie să înţelegem ceva. Trebuie să înţelegem că fericirea nu vine pe rând la noi, ci pe sărite.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Citeste si:

Diverse / special pentru voi

Nu ar fi momentul să ne trezim?

Cred că dacă în trecut oamenii se luptau cu greutățile fizice ale vieții, precum prea puțină mâncare, muncă grea, trai m...

Diverse

O altă perspectivă.

Cu trecerea timpului, dacă îi permiți vieții, aceasta te maturizează zi de zi. Ajungi ca dintr-un copil naiv și credul să f...

2 Comments

  • avatar image

    Alex

    iul. 01, 2013

    Reply

    "Ciudat, dar mă simt tot mai des ca un personaj care mereu ajunge prea târziu pe scena în care trebuie să joace. Ajunge când deja lumina e stinsă, spectatorii au plecat şi rolul lui principal a fost redistribuit." Valoarea nu e in rol, ci in actor. :)

  • avatar image

    Marcu Cristina

    iul. 01, 2013

    Reply

    Draga mea draga, nu sunt de acord cu concluzia la care ai ajuns tu. Sa nu care cumva sa crezi ca fericirea vine doar la unii, iar la altii nu. Ai sau nu ai incredere in Dzeu? Spune! Poti raspunde doar cu Da sau cu Nu. Iar daca ai incredere in El, stii foarte bine ca toate lucreaza impreuna spre binele tau. Deci starea ta de acum, este ce doreste pt tine Dzeu acum, ca asa este cel mai bine pt tine. Degeaba zici tu ca vrei cutare si cutare, da, e posibil, dar Dzeu stie mai bine decat tine ce e bine pt tine. Poate ai obosit asteptand. Te cred. Dar nu renunta. Ai incredere in El, atata vreau de la tine, ai incredere in El, ok?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.