Caut un om… spunea Dumnezeu. Un om care să fie al meu. Un om care să poarte în inimă Cerul. Unul care să se dezlipească de păcat și să se lipească de veșnicie. Caut un om gata să se dăruiască pentru ceilalți. Un om care să-mi semene. Care să Mă caute înainte să caute. Care să-Mi vorbească înainte să vorbească.

Îl caut prin Biserici. Pe la amvoane. Pe la microfoane. Pe bancă. În rugăciune. În cântare. În predică. În Cuvântare. în milostenie. Caut un om…

Caut, în disperare, un Om. Un om care să miroasă a Hristos. Care să plângă cu ploaie. Care să te privească Ceresc. Care să se roage cu foc și credință. Care să simtă…

Pe la amvoane am găsit pumni strânși și mâini încleștate de pupitru. ”E al meu” strigau cu înflăcărare ținându-se de amvon. Nu, nu e al tău. E al Domnului.

Am găsit programări și indiferență. ”Te putem vedea între 2 și 3, nu contează cât de în necaz este și-ți plânge inima. Atunci îmi e mie bine să te văd…”. Fraților, durerea nu se programează! Disperarea nu se încadrează între 2 și 3. Inima în criză nu mai poate aștepta nici un minut, cu atât mai mult zile!

Pe la microfoane am găsit vorbe multe și puține fapte, pe alocuri presărate cu mândrie. Biserica nu e o organizație în care se arată talentul și nici un club de socializare. Biserica e locul în care te poți frânge și desfrânge, în care trebuie să simți libertatea de a cădea în genunchi și a plânge, fără a simți ochi judecători pe tine, ci a vedea genunchi binevoitori lângă tine.

Caut un om… Un om care să-ți spună atunci când nu mai vezi nici o luminiță, că Lumina e Hristos și credința uneori e nebunie curată, iar dacă Dumnezeu ți-o cere, să fii și nebun!

Un om care să te ia de mână și să-ți spună să mai mergi o milă chiar dacă picioarele îți sunt franjuri de durere.

Caut un om… Însă oamenii caută altceva, orice altceva, numai pe Hristos tot mai puțin!