ascuns in suflet

Celor care traverseaza prin inimi

Vizite: 15254

78c6802c62cd28e3b9d9c23e6c123279

Pana acum am intalnit doar drumeti. Oameni cu saci in spate, care s-au oprit un pic la fantana inimii mele ca sa-si astampere setea si sa-si traga rasuflarea. Cateodata nu era destula apa pentru amandoi, asa ca eu alegeam sa fiu insetata, dar celalalt sa fie saturat. Am crezut si cred intr-o Divinitate care le contorizeaza pe toate, iar la un moment dat, o sa-mi fie rasplatite toate canile de apa pe care le-am dat.

Nu neg, de fiecare data am sperat ca cineva a venit sa stea, nu doar sa traverseze prin inima mea. Se pare ca pana acum asa mi-a fost dat: sa fiu o punte intre doua treceri. Si nici nu am sa neg ca uneori sunt atat de satula de promisiuni false, pe care stiu ca oricum nu le vor pastra, incat imi vine sa le strig in fata ca deja cunosc finalul. Si sa nu se oboseasca sa-mi promita lucruri pe care oricum nu le vor face.

Insa, nu stiu, se afla ceva in interiorul meu care ma face mereu sa sper. In bunatatea oamenilor, in iubirea lor, in cainta lor. De altfel, cred ca si Dumnezeu tot asa spera: mereu la o pocainta a noastra. Urat e sa traiesti cu speranta asta a asteptarii! Macar cand stii ca oamenii sunt cum sunt si nu mai vrei nimic de la ei, te resemnezi. Dar asa… sa tot speri in fiecare zi ca o sa realizeze, ca o sa fie diferit, ca…

Doar de cateva ori in viata am crezut aproape pe deplin ca acei oameni vor ramane. Ca sunt acolo pentru totdeauna. Pentru o vesnicie impreuna. Pentru noi. M-am inselat. M-am recules. M-am reinventat. Nu mi-am permis sa raman jos. M-am ridicat si am mers mai departe. Cu capul sus. Am transformat durerea mea in productivitate. Asta ca peste luni sau ani, cand m-am intalnit cu acele persoane, sa ma priveasca cu ochi melancolici, tristi. N-ar fi vrut sa renunte la poveste asa usor. M-au gasit o invingatoare. Iar cei care inving au o sclipire in priviri. Le-am spus si lor, va spun si voua: daca ai parasit, trebuie sa te obisnuiesti cu sentimentul de regret toata viata. Daca ai fost parasit, nu trebuie decat sa te obisnuiesti cu un gust amar. Doar pentru o vreme, pentru ca mai apoi, cei care au ramas pana la capat, sa renasca. Si sa fie mai buni, mai frumosi, mai extraordinari.

De asta eu nu prea umplu cu sacul in spate. Nu prea caut sa ma cuibaresc in inimile altora, pentru ca mai apoi sa abandonez. Mi-e prea frica de ce va urma dupa. De faptul ca toate ti se intorc la un moment dat.

Imagine preluata de pe: http://s-t-r-a-n-g-e.deviantart.com/

Citeste si:

ascuns in suflet

Unde este Dumnezeu?

„Unde este Dumnezeu în toate acestea?”, ”De ce mi-a făcut asta?”, ”De ce nu a oprit tragedia să se întâmple?”, ...

ascuns in suflet

Nu mai ține linia ocupată…

”Alo, România? Sunt bătută și violată.” Lasă-ne. N-avem timp. Trebuie să facem legi pentru protejarea noastră. ...

6 Comments

  • avatar image

    Ruxandra Ionita

    apr. 01, 2015

    Reply

    Uneori, speranta ne mentine vii.

  • avatar image

    Alin

    apr. 01, 2015

    Reply

    oarecum inteleg ca nu treci prin momente de bucurie, insa... Exista un "nu se poate", exista ceva mai presus de noi si dorintele noastre, parerile noastre, sentimentele noastre. Pe un om nu-l cunoastem intr-un an sau doi, viitorul cu acea persoana, nici atat. Daca s-a terminat, asa a trebuit, din pacate, indiferent cate vise s-au nascut, cate trairi si planuri. Cine paraseste poate sa nu aiba regrete, poate asa s-a simtit mai linistit, mai liber. Gustul amar poate fi in dreptul celui care a parasit, nu neaparat la cine a fost parasit. E doar o lectie de viata pe care o vei tine minte o vreme si al carei gust il vei uita, posibil in scurt timp. Unii au fugit cu putin timp inainte de nunta, cunosc cazuri, dar n-a fost sfarsitul lumii. Respectiva fata a trebuit sa asiste ulterior la nunta celui fugit, bineinteles, cu alta fata, ca apoi si ea sa se casatoreasca. Viata merge inainte, sa n-o vedem prea tragic. Nu e obligatoriu sa nu esuam si nici sa fim invingatori, ceea ce suntem, gandim, nu poate fi apreciat de toata lumea. Nu suntem genul oricui, fiecare isi va gasi, la un moment dat, scopul si persoana potrivita.

  • avatar image

    seobyalex.com

    apr. 01, 2015

    Reply

    Si oare cati oameni gandesc exact lafel si isi cuantifica doar eforturile lor, nu si a celor din jur...pentru ca nu vedem decat ce suferim noi.

  • avatar image

    Andreea

    apr. 01, 2015

    Reply

    Si ce te faci cand celui care te-a parasit ii pare rau? Cum procedezi cand roata se intoarce?

  • avatar image

    Gabriel

    apr. 04, 2015

    Reply

    Am citit aproape toate gândurile tale...m-au facut sa gândesc altfel. Am 20 de ani..imi place mult sa citesc si am dat peste site-ul tau acum foarte mult timp si m-am pus pe citit... Si eu sunt singur si uneori mă întreb oare de ce am ajuns asa fără speranta..oare ce se va întâmpla cu noi? Vom dispare? Vom fi creati din nou? Vom dispărea din nou? Zi de zi nu stiu ce sa mai cred..viata este ca un fir ce imediat se poate rupe..trebuie doar să-i adaugi un alt fir pentru a rămâne mai puternic.. Sunt multe lucruri ce încă nu le stim..dar ce stim este ca aceasta viata nu va fi pentru totdeauna... Nu stiu...sa fie mereu mâine când se va sfârși tot...?

  • avatar image

    sufletdefluturas

    mai 09, 2015

    Reply

    Nomazilor acestora care care sug din seva locului unde poposesc o vreme, le stă bine cu călătoria. E în ființa lor, în ADN, plecarea. Unii pleacă cu straița, alții pleacă doar la figurat, însă tot plecat se cheamă. Şi parcă, îi admir mai mult pe cei care au curajul să plece cu bagaj cu tot. Plus ce mai iau din lăcaşul de poposire. Numai să poată căra. Eu cred că cel care părăseşte, mai devreme sau mai tarziu, se va lovi de întrebări precum "cum ar fi fost dacă aş fi rămas? şi altele din aceeaşi categorie. Şi ştii când face asta. Intuieşti. Cel care este părăsit se macină, o vreme, între mii de "de ce-uri" mâncătoare de suflet. Apoi, se întăreşte. Mai cară o vreme poveştile în doi în spate şi ceasul de la mâna stângă unde a închis toate momentele lor. Aşteaptă, un timp, mai pe la început. Până realizează că nu mai are pe cine şi nici motive să o facă. Apoi, pleacă. Pur şi simplu. Lăsând o bucată din carnea sufletului pe locul aşteptării. Eu cred că sufletele noastre se pot regenera. De câte ori se sparg, se rup sau se sfâşie. De un infinit de ori. Trebuie doar să supraviețuim dezintegrării.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.