„Eşti prea mult. Eşti altfel. Tu în loc să dai din gene când mă uit la tine, mă priveşti fix în ochi, şi simt cum parcă ies raze laser şi-mi pătrund în interior, şi mă ard. Şi mi-e frică”. Eram în şcoala generală, un piticot care încerca să se adapteze societăţii înconjurătoare, asta până când am realizat că sunt o inadaptată, şi aşa voi rămâne prin construcţie. Cuvintele de mai sus mi le-a spus băiatul pe care-l simpatizam atunci, cu inocenţa unei fete de clasa a 6 a.
În liceu m-am întâlnit cu aceeaşi poveste. „Îmi placi, dar tremur din toate încheieturile când te uiţi la mine. Şi eu nu tremur de fel, niciodată”. A durat un an până când şi-a făcut curajul sau forţa să creadă că poate să-mi facă faţă. Dar a durat prea mult pentru mine. Eram plecată deja.
Ajunsă la facultate, mi-am imaginat că aici deja e diferit. Nu mai sunt în generală, bărbaţii sunt maturi, nu le e frică. În fond, de ce sau de cine să le fie frică? Dar…acelaşi scenariu. Veneam de la o filmare şi l-am văzut pe el. Mă aştepta să mergem să mâncăm. Pe drum a început să ningă. L-am rugat să oprească maşina şi am ieşit să alerg prin zăpadă. Era prima ninsoare. Probabil avea o imagine ciudată în faţa ochilor: o femeie în toată firea, pe tocuri, arunca cu bulgări să nimerească un stâlp. Am mâncat, şi în timp ce era la masă, se uita într-un mod ciudat la mine. Ca şi cum îşi lua adio. Eu simţeam, tocmai de aceea vorbeam mult şi râdeam şi mai mult. Încercam să umplu golul. În faţa blocului, ditamai omul, avea lacrimi în ochi. „Nu pot… pentru prima oară în viaţă simt că nu pot să controlez ce se întâmplă. O să te şocheze ce-ţi spun, dar… îmi e frică de tine. Îmi e atât de frică, încât mă forţez, de fiecare dată când ne întâlnim, să rămân pe loc. Nu, nu te uita la mine în ochi. Uită-te în altă parte. Nu pot să-ţi îndur privirea, parcă trece prin mine. Poate pe viitor, când o să prind curaj, o să regret că mi-a fost frică.” Acestea fiind spuse, m-a pupat pe frunte şi a plecat cu o durere pe chip de parcă trecea printr-o operaţie dureroasă.
Am rămas cu gura căscată. A doua zi, m-am dus la muncă, l-am tras deoparte pe un coleg de-al meu, cu experienţă şi i-am zis: „Mă, ce e în neregulă cu mine? De ce pun pe fugă oamenii?”. A început să râdă şi a spus simplu: „Siguranţa ta, că ştii cine eşti şi ce vrei, plus privirea aia a ta, intimidează. Simplu. Eşti multul prea mult.”
„Vrei prea mult de la viaţă. Te mişti cu un ritm de îmi îngheaţă sângele în vene. Azi eşti aici, a doua zi deja te văd cu câţiva paşi mai în faţă. Mă lupt să ţin pasul, vreau… dar când cred că te-am ajuns, descopăr că iar eşti mai departe.” Asta mi-a spus ca o explicaţie, altcineva.
Aceasta e povestea de care mă lovesc de fiecare dată când mă apropii de cineva. E ca şi cum, orice drum aş parcurge, exact în acelaşi loc ajung. La aceeaşi destinaţie, acelaşi verdict, aceeaşi istorie. Să fiu mai puţin? Nu ştiu cum. Să mă închid în mine? Am uitat cum. Să nu-mi mai pese? Nu am găsit încă antidotul. Şi totuşi ce înseamnă prea mult? Eu nici în ziua de astăzi nu am aflat…
Imagine preluată de pe: www.deviantart.cim
13 Comments
Andreea
nov. 21, 2013
Alex
nov. 21, 2013
Ralu
nov. 22, 2013
Alina
nov. 29, 2013
doa
nov. 22, 2013
Alex
nov. 28, 2013
Alex
nov. 28, 2013
Alina
nov. 29, 2013
Ioana
nov. 28, 2013
Ioana
nov. 28, 2013
Alina
nov. 29, 2013
vio
oct. 22, 2014
Alina
oct. 24, 2014