ascuns in suflet

De fiecare dată când ai pierdut ceva, ai adăugat şi o parte din tine.

Vizite: 7204

85

„De fiecare dată când ai pierdut ceva, ai adăugat şi o parte din tine. N-ar fi trebuit să faci asta. Ai adăugat acolo şi lucruri pe care ar fi trebuit să le păstrezi pentru tine. Aşa ai ajuns să te împuţinezi şi tu, treptat-treptat.”   — H. Murakami

În primul rând, cred că sunt principala vinovată. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu în rolul de victimă sau să mă plâng pentru problemele mele. Am căutat să nu mai împovărez pe nimeni cu lipsurile mele, nelămuririle mele sau gândurile mele. Mi le-am purtat aşa, după mine şi în mine, până când am putut să le rezolv de una singură. Am făcut asta, şi deodată m-am trezit într-un alt rol, unul care mi-a fost acordat fără să fiu întrebată şi fără să fiu pregătită.

Brusc, m-am trezit că pe lângă toate luptele mele, a trebuit să încep să lupt şi pentru alţii, uneori cu o vârstă dublă de-a mea. La început a fost bine, pentru că m-am bucurat că pot ajuta. Am ştiut ce înseamnă să înghiţi în sec şi să mergi mai departe cu capul sus, să păstrezi aparenţele de „bine”, aşa că am văzut în ajutorarea lor ca o răzbunare pe toate problemele mele. Şi-am făcut asta, am ascultat ore în şir cum cineva îmi povestea şi se plângea de lipsa banilor, deşi numai eu ştiam, personal, câţi lei mai am în portofel. Am stat şi-am ascultat problemele altuia emoţionale, deşi ale mele poate erau de două ori mai dureroase şi mai adânci. Am uitat greşelile care mi s-au făcut, deşi ştiam că o greşeală făcută de mine aceleiaşi persoane, m-ar face să o plătesc scump.

Am căutat să elimin orice aşteptare de-a mea de la o persoană, deşi în acelaşi timp erau clădite asupra mea aşteptări care de care mai pretenţioase. Cumva, trebuia să fiu cea care ierta încontinuu, zâmbea încontinuu, nu se împiedica şi nu se plângea niciodată de condiţia ei. Altfel, eram privită strâmb. „Cum, tu îţi permiţi să fii aşa?”. Mai cu alte cuvinte… „cum, tu îţi permiţi să fii om?”.

Nu acuz pe nimeni, ci afirm încă o dată că sunt principala vinovată. Eu singură, involuntar, mi-am format această imagine. Şi asta e şi mai frustrant, că nu mă pot supăra pe nimeni suficient de tare, decât pe mine. Am încercat să exprim ceea ce simt, dar în zadar. Se pare că nu vorbesc aceeaşi limbă cu nimeni atunci când vine vorba de ale mele. Şi totuşi, când e vorba de „ale tale”, se pare că ştiu limba ta.

E drept, nu m-a pus nimeni ca atunci când mă lovesc să strâng din dinţi şi să mă bandajez singură. Aş fi putut şi eu, să alerg la altcineva. Să mă plâng, să creez nevoi. Să fiu victima. Am făcut-o de vreo două ori, doar că m-am simţit mai prost decât dacă aş fi tăcut. Vinovată, că am împovărat pe altcineva. Ciudat, că nu m-a mai întrebat nici măcar o dată, apoi, dacă sunt bine şi dacă s-a rezolvat problema.

Dumnezeu a ştiut  de ce mi-a dat scrisul. Fără el, probabil deja vorbeam singură şi fluturam un steag alb după mine. Fiecare are rolul lui pe Pământ. Pentru al meu nu ştiu dacă am fost încă pregătită. Par-aş fi vrut să mai am voie să mă plâng fără să simt că fur din timpul altcuiva de plâns…

Fotografie realizată de Robu Dan

Citeste si:

ascuns in suflet / Diverse

Te iubesc

Te iubesc Te iubesc nu pentru că și tu mă iubești, ci pentru că așa simte inima mea.  Te iubesc nu pentru ceea ce...

ascuns in suflet / Diverse

Îmi place singurătatea

Bună. Sunt Alina. Am peste 17.000 de followers pe pagina personală de facebook, peste 45.000 pe pagina blogului meu, Gânduri As...

No comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.