Bună. Sunt Alina. Am peste 17.000 de followers pe pagina personală de facebook, peste 45.000 pe pagina blogului meu, Gânduri Ascunse. Mai am și pe Instagram 14.000.”Prieteni” mulți, am putea spune. Nici o șansă să mă simt singură, vreodată, nu?

De mic copil mi-a plăcut singurătatea. La fel de mult ca socializarea. Am înțeles că e caracteristic celor născuți în luna iunie să fie mai… opuși. Să aibă trăsături care se contrazic. Am zile în care simt nevoia să vorbesc, să fiu înconjurată de oameni, să merg la evenimente. Însă am zile, și sunt numeroase, în care tot ce vreau e să fiu eu cu mine. Să fie liniște. Să nu sune telefonul, să nu primesc mesaje, să nu dorească cineva să vorbim prea mult.

Până să mă căsătoresc, majoritatea serilor mi le petreceam singură. Rareori mai ieșeam cu câte o prietenă, cunoștință. Era alegerea mea și tare bine mă simțeam cu ea! Știam că din toți acești ”prieteni” virtuali, dacă voi apela la cineva, măcar câțiva vor răspunde.

Da, am trecut și prin depresie, anxietate, teamă de abandon și multe altele care au venit la pachet. Când am simțit nevoia de cineva, am pus mâna și am sunat. M-am întâlnit. Am căutat. Am știut când vreau să stau între 4 pereți și să plâng singură, sau când vreu să plâng pe umărul cuiva.

Ce vreau să spun? Dacă am mulți prieteni virtuali nu înseamnă că trebuie să am și mulți prieteni fizici. De când până când vrem un echilibru între lumea virtuală și cea reală? Nu noi eram cei care vindeam imagini false pe internet, cu vieți perfecte care nu există nicăieri? Nu noi cumpăram followerși (nu am făcut-o niciodată, nu am văzut rostul), likeuri, commentarii? Deodată suntem șocați că cineva poate să moară în singurătate doar pentru că are mulți prieteni online?

Dacă Cristina a fost ca și mine, o singuratică în sensul bun al cuvântului, o pot înțelege. Și eu am avut momente în care nu mi-am sunat familia zile întregi, poate chiar săptămâni. Da, am un tată care insistă să sune și bine face. Părinți care dau câte un mesaj ca să verifice dacă sunt bine. Am prietene cu care nu mă aud la telefon luni întregi, mai apoi, când ne auzim, ne simțim ca și cum a trecut o zi. Și nu, nu ne-am spus La mulți ani cu ocazia trecerii dintre ani. Pare ciudat? Este lumea în care trăim. Realitatea.

De ce, deodată, am devenit atât de prefăcuți în comentarii și suntem atât de revoltați că viața din online nu e ca în offline și că prietenii nu s-au sunat timp de 3 săptămâni? Mai ciudat cu locul de muncă, căci eu dacă aș lipsi de la o emisiune în direct, tind să cred că mi-ar zbârnâi telefonul. Aici, da, e partea ciudată că nimeni de la locul de muncă nu s-a sesizat.

Am tăcut până acum. Asta pentru că pe lângă singurătate, în ultima vreme mai îmi place și să las oamenii să se desfășoare. Spune multe asta! Am citit atâtea păreri, încât pur și simplu devii mai confuz decât înainte.

Dar asta este realitatea în care trăim și în care, noi oamenii, ne-am complăcut. Nu ne-a deranjat absolut nimic din aspectele de mai sus, până când a murit cineva și ne-a scuturat puțin. Ne-a deschis ochii, ne-a trezit la realitate.

Întrebarea este: ce vom schimba?