ascuns in suflet / Diverse

Pentru cine caută mai mult

Vizite: 7446

A intrat pe uşă aducând cu ea şi briza unei seri de vară. Avea o rochie lejeră şi s-a aşezat pe canapeaua neagră din faţa mea. Odată aşezată, a început să-şi netezească  agitată cutele rochiei. Preţ de un minut a stat aşa fără să spună nimic. Era tăcere. Dar nu o tăcere apăsătoare, ci una plăcută. Apoi, brusc, şi-a ridicat ochii spre mine. Genele-i lungi lăsară la vedere o culoare verde, care mă purtă cu gândul la o pădure deasă şi misterioasă. M-a privit ţintă câteva secunde, parcă încercând să citească prin mine. Şi a citit, pentru că am simţit o săgeată fugitivă trecând prin inimă. Încet, pe buzele ei începu să se înfiripe un zâmbet. Puţin câte puţin, până când în faţa mea se afla un zâmbet senin şi cald, iar privirea i se preschimbă în blândeţe. Acestea mă duceau cu gândul la o pâine fierbinte, proaspăt scoasă din cuptor şi cu un miros îmbietor. Irezistibil. Aşa era şi zâmbetul. Cu coada ochiului am privit spre ceas şi am observat cât de puţin timp mai aveam. Am scuturat din cap ca să scap de imaginea din faţa mea şi am întrebat duios:

– Care este adevăratul motiv pentru care ai acceptat invitaţia mea?

-Curiozitatea. Sau poate…provocarea. Mereu când acord un interviu aflu lucruri noi despre mine.

-Eşti fericită?

-Da. Spunând acestea, mi-a mai acordat un zâmbet senin, parcă pentru a întări cele spuse.

Ciudat. Simţeam aceasta şi totuşi mai simţeam…ceva apăsător. Parcă era o povară în acea încăpere, o povară pe care această femeie părea să o poarte cu ea.

-Atunci de ce îmi laşi impresia că eşti mai tristă ca niciodată?

Zâmbetul i-a îngheţat. A lăsat brusc privirea în jos, iar când a ridicat-o din nou, de această dată avea ochii de un albastru intens însoţiţi de două lacrimi, care străluceau ca doi Luceferi.

-Eu…eu…de ceva timp încerc să aflu cine sunt. Şi mai apoi, când sunt aproape de rezultat, mă opresc, arunc totul şi mă gândesc: dar dacă nu mi-ar plăcea de cea care sunt eu cu adevărat? Dacă nu e deloc ceea ce cred eu că aş fi? Tu ai încercat asta? Te-ai descoperit?

Creionul a rămas în aer, ochelarii stăteau undeva la baza nasului, gata să cadă. Cu gura căscată şi uscată, am încercat să articulez câteva cuvinte. Într-un final, am reuşit să şoptesc:

-Puţini dintre noi ştiu asta. De fapt, aşa de des am ajuns să căutăm să fim altcineva, încât nu cred că vom mai fi niciodată noi, în stare brută. Consider că noi suntem deja produse într-o continuă transormare…uitând că soluţia tuturor neliniştilor ar fi să găsim liniştea din noi.

-Hm…ai fost vreodată forţată să te prefaci că totul bine? Forţată de către tine, desigur. Ajungi să-ţi repeţi că totul e bine, încât la un moment dat, ajungi să nu mai ştii dacă e bine sau nu. Eşti în derivă. Undeva între lumină şi întuneric. Soare şi Lună. Şi mai avem curajul să vociferăm, când de fapt ar trebui să vociferăm împotriva alegerilor noastre.

-Dar de ce ai spus că eşti fericită, dacă de fapt te simţi aşa?

-Pentru că chiar sunt. Sunt foarte fericită. Până în momentul următor când mă uit în jurul meu sau în interiorul meu. Atunci mă apucă o durere de nedescris. Se spune că recunoşti un om dacă râde cu adevărat când zâmbeşte cu ochii şi cu buzele. Eu zâmbesc sincer cu buzele şi plâng sincer cu ochii. Amândouă deodată. Nu separat. De asta nu mint când spun că sunt fericită. Dar nici nu mint când afirm că sunt tristă. Sunt fericită pentru că Dumnezeu e mereu aici. Dar apoi, sunt tristă, când îmi amintesc brusc câţi oameni, chiar şi eu uneori, nu-I permit să fie aici. E complicat.

-Cred că deja mi-am făcut interviul din doar câteva întrebări. Doreşti să mai adaugi ceva?

-Da. Nu lăsa niciodată greul să te înfricoşeze. Ţine cu dinţii de principiile tale. Leagă-te strâns de aşteptările tale şi caută să cunoşti cât mai multe. Şi nu uita…că…ei bine, îţi este permis să râzi şi să plângi în acelaşi timp.

Am zâmbit scurt, apoi o lacrimă s-a prelins pe obraji. M-am ridicat de pe canapea şi mi-am îndreptat rochia. Am privit în faţă, la persoana cu care am discutat şi mi-am dat seama că m-a ajutat să descopăr încă o parte din mine. Mi-am întins mâna şi mi-am şters cu dosul palmei lacrima sărată. La fel şi ea. Am privit încă o dată în faţă pentru a-mi lua adio. Nu era nevoie. În faţa mea se afla o oglindă.

 

httpv://www.youtube.com/watch?v=6z_7tsDDOXc&feature=related

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com

 

Citeste si:

ascuns in suflet / Diverse

Te iubesc

Te iubesc Te iubesc nu pentru că și tu mă iubești, ci pentru că așa simte inima mea.  Te iubesc nu pentru ceea ce...

Diverse

Viața la 2 ani

M-am trezit dimineață. Am deschis ochii și... am dat nas în nas cu băiețelul meu. ”Gata nani” îmi spune zâmbind senin....

5 Comments

  • avatar image

    ela

    iul. 29, 2011

    Reply

    foarte fain articolul:)..ma regasesc si eu in tot ce ai scris.."Eu zâmbesc sincer cu buzele şi plâng sincer cu ochii. Amândouă deodată. Nu separat. De asta nu mint când spun că sunt fericită." very well said:)

  • avatar image

    forex

    aug. 02, 2011

    Reply

    ma minunez cat masochism exista in lume :) sa razi si sa plangi in acelasi timp :) ar frumos articol oricum :D

    • avatar image

      Alina Ilioi

      aug. 02, 2011

      Reply

      Asta nu înseamnă masochism:) Caută în dex:p

  • avatar image

    Sorin :p

    aug. 03, 2011

    Reply

    Ce curajoasa ai fost! Nu sunt multi care au taria sa stea face-to-face cu oglinda si sa raspunda la intrebari dificile... :)

  • avatar image

    Florina

    aug. 04, 2011

    Reply

    impresionant...ceva real:x...ma regasesc in cuvintele tale:X...

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.