Plec. Intalnirea mea cu marea s-a terminat, azi mi-am luat la revedere. Ea mi-a oferit ceva ce nu am mai primit de mult: pe mine. M-a lasat sa stau langa ea, pe mal, si sa vad indragostitii cum treceau, ea cu un trandafir in mana, el cu un zambet pe fata. Amandoi erau in lumea lor. Pentru o clipa am fost invidioasa, recunosc. Dar apoi mi-am amintit ca fiecaruia ii vine vremea.

    E necesar sa stim cand e momentul potrivit. Nici prea tarziu, nici prea repede. Daca e prea tarziu ti-o iau altii inainte, daca e prea repede, strici tot planul pe care Dumnezeu il are pentru tine. Fiecare lucru isi are vremea lui. Si indragostitii aia doi care mergeau de mana pe malul marii, si nenea ala care statea si astepta sa i se prinda un peste in carlig, si sportivii care alergau neobositi, si eu, care citeam intinsa pe nisipul cald. Din cand in cand mai ridicam privirea din carte si doream sa vorbesc cu el, dar ma resemnam cu tacerea. Marea mi-a mai dat si curajul acela nebunesc de a face ceva iesit din comun. Am inotat in apa rece, desi e mijlocul lunii septembrie. Am simtit ca trebuie sa fac si asta. Mai apoi, am indraznit sa spun un NU hotarat cand un necunoscut si-a cerut permisiunea de a sta langa mine, pentru a povesti. I-am spus ca fiecare lucru isi are vremea lui, iar acum era timpul meu. Al lui nu era acolo, langa mine. Probabil l-a amuzat fata asta cu cartea in mana, parul in vant si ochii ageri, care-i spunea lui filozofii, pentru ca a zambit amuzat. „Ce diferita esti de celelalte!” spuse strainul indepartandu-se.

     Uite asa mi-am luat cadoul de la mare, adica pe mine, si acum imi fac bagajele pentru a merge spre Bucuresti. De aceasta data m-am hotarat: am sa ma tin la loc sigur, pentru ca nu mai vreau sa risc sa ma pierd. De fapt, poate ca m-am pierdut putin printre nori, dar e o pierdere placuta. Inchid fermoarul de la valiza, zambesc si sunt mai convinsa ca niciodata ca celui care asteapta, ii vine cadoul la timpul potrivit.