Diverse

Răniții rănesc cel mai mult!

Vizite: 8127

 

Se spune că atunci când i se face un transplant unui bolnav, cel mai mult contează cât de pregătit psihic este pacientul ca să-l primească. Dacă îl primește cu atitudinea potrivită, e un succes. Însă dacă psihic încă nu a acceptat ideea transplantului, există mari șanse ca acesta să fie un eșec. Cam așa e și cu rănile din viață.

Fiecare dintre noi am suferit cel puțin măcar o dată în viață. Fiecăruia ni s-a făcut transplante de sentimente, ni s-au făcut incizii, cicatrici, răni care s-au vindecat foarte greu sau încă nu s-au vindecat. Trăim într-un mediu în care nu suntem scutiți de suferință, din contră, suntem predispuși la aceasta. Când suferim și ni se provoacă răni, avem două variante: să acceptăm ideea și să mergem mai departe sau să rămânem blocați în închisoarea compătimirii de sine.

Oamenii care au acceptat suferința și rănile ca parte a unei lecții pe care au avut-o de învățat, ca pe ceva trecător, dar dureros, au căpătat un suflet și un caracter mai frumos. Au devenit mai sensibili la nevoile celorlalți, mai empatici cu cei din jur. Când ești un om bun și accepți totul ca parte din viață, ajungi să-ți dorești să-i scutești pe ceilalți de durere și suferință. De aceea, faci tot ce-ți stă în putință să nu-i rănești.

Însă mai există o categorie de oameni care pur și simplu nu accepta suferința și rănile. Ideea că ei au fost nedreptățiți, răniți și că eu trebuit să treacă prin greu, li se pare revoltătoare. Și macină asta în interiorul lor. Și-ajung ca resentimentele să fie parte din ei, din caracterul lor. Resentimente care nu vor lăsa niciodată ca vindecarea să aibă loc. Așadar transplantul ar fi un eșec total. Și nu doar că își fac lor înșile rău, însă cel mai mare rău ajung să-l facă societății. Asta pentru că un om care se simte nedreptățit și acuză pentru rănile făcute, ajunge să fie flămând să provoace și el durere la rândul lui. Așa că i se pare normal să-i trateze rău pe ceilalți, deoarece și el a fost tratat așa. I se pare normal să le vorbească urât, deoarece și lui i s-a vorbit. E o normalitate să jignească și să ridice din umeri, pentru că nu-i așa, și el a primit jigniri la rândul lui. Nu doar de câteva ori am auzit fraza ”lasă-l să se descurce singur, eu cum a trebuit să fac așa?”. Tocmai! Dacă știi cât de greu ți-a fost ție, de ce ai dori să-i fie și altuia la fel de greu?

Cred că a sosit momentul să ne acceptăm rănile și cicatricile. Să acceptăm că uneori un organ pur și simplu nu mai funcționează și trebuie înlocuit. Asta nu înseamnă că ne place procesul sau că ne ușor. Nu înseamnă că ne doare mai puțin sau că diminuăm suferința pe care am suferit-o. Înseamnă că suntem oameni suficient de inteligenți să facem alegeri înțelepte care să fie în folosul nostru și în folosul celor din jurul nostru.

Eu am trecut prin ambele variante. De multe ori mi-am acceptat suferința, însă de câteva ori m-am răzvrătit. Nu am vrut să accept că tocmai mie mi se întâmplă asta. Că am răni așa de mari și cicatrici. Iar asta m-a transformat într-o persoană acră, răutăcioasă și dornică de a provoca și eu suferință la rândul meu. Asta până când am scuturat din cap și mi-am dat seama cât de periculos este acest drum. De nociv. De lipsit de Dumnezeu și de iubirea la care ne cheamă El.

Te îndemn și pe tine să-ți accepți rănile, să le transformi în ceva frumos și să pansezi și pe cei din jurul tău. Nu fi doar un alt rănit care rănește doar ca să se simtă mai îndreptățit și răzbunat. Fii un rănit atipic! Acceptă-ți transplantul de inimă pe care vrea să ți-l facă Dumnezeu și acceptă să ai o inimă ca a Lui.

 

Imagine prelută de pe: www.deviantart.com

Citeste si:

Diverse

De ziua ta, copile…

  Când zâmbește un copil e ca și cum ar zâmbi Dumnezeu. Sau cel puțin așa am interpretat eu mereu. Se află un soi de inocen...

Diverse

Femeia, ce este și ce ar ”trebui” să fie

Femeia. O ființă complexă, dar în același timp simplă. Un om care trebuie să lupte de când se naște până moare, și nu pen...

No comments

Leave a Reply