M-am săturat de țipete și urlete. M-am săturat să am inima uneori cât un purice. M-am săturat să căutăm să ghidăm viața omenilor prin frică, nu prin iubire. M-am săturat și-am obosit să duc lupte cu cei care ar trebui să încheie tratate de pace.
Am învățat să tac. În trecut protestam. Țipam și eu. Simțeam că trebuie să mi se audă și partea mea de dreptate. Însă iată că am ajuns să tac și să privesc. Nu poți duce lupte la infinit. Tot ce poți e să speri că luptele se vor evapora de la sine, mai ales dacă unul dintre războinici nici nu vrea să ridice armele. Așa că îți dai seama că singura variantă care ți-a rămas e aceea a tăcerii. Oricum nu mai ai resurse pentru mai mult.
Vreau să învăț că luptele nu se câștigă strigând, ci iubind. Asta este lecția pe care aș vrea să mi-o însușesc. Trăim într-o lume mult prea zbuciumată ca să o mai zbucium și eu. Oricum, la final voi da socoteală pentru fiecare cuvânt ridicat. Sau șoptit. Pentru fiecare cuvânt de mângâiere sau de zdrobire.
Suntem niște carcase care adăpostesc suflete. N-aș vrea ca eu să fiu cea care sparge carcasa cuiva și îi las sufletul descoperit. Din contră, aș vrea să fiu cea care oferă protecție. Încurajare. Un cuvânt bun. Un zâmbet celui care greșește. Pentru că altfel, dacă văd că un om se duce în jos și eu îl împing și mai mult cu vorbele mele și atitudinea mea, nu mă pot aștepta să se ridice. Cel puțin, nu prin mine.
Fotografie preluată de pe: www.deviantart.com
2 Comments
valy
nov. 23, 2015
Cristian
dec. 20, 2015