În timp ce stai pe genunchi, câteodată ai vrea să ridici şi să fluturi steagul alb. „Hai să facem pace” ai zice. Dar cui? Vieţii? Lui Dumnezeu? Celor cărora te-au rănit? Gândurilor tale? Ţie? Cui să fluturi acel steag, când nici tu nu ştii prea multe, doar că furtuna din tine răscoleşte tot? Vieţii nu poţi să-i spui că renunţi, pentru că ar însemna să păcătuieşti. Trebuie să stai să lupţi. Lui Dumnezeu nu poţi, pentru că îl iubeşti mult şi ştii că El nu ţi-ar face rău intenţionat. Celor cărora te-au rănit? Nu sunt în jurul tău, oricum… Ţie? Dar, dacă ţi-ai flutura ţie steagul alb, ar însemna să afirmi că iar ai greşit. Şi nu eşti pregătit să mai ai o astfel de rană puternică.

Şi-atunci cui? Cui să îi strigi că încetul cu încetul, te scufunzi? Că uneori rămâi fără aer? Ironic este că cei din jurul tău par să-şi revină repede. Ea pare să meargă mai departe. El să îşi pună noi fotografii, fericit. Şi-atunci… dacă toţi merg înainte, tu de ce simţi că nu poţi? De ce mereu trebuie ca tu să fii diferit? Să diseci fiecare sentiment, să culegi fiecare lacrimă?

„Oamenii ca tine au parte de un viitor măreţ” îţi spun cei din jurul tău. Ei văd în tine ceea ce tu uneori nu mai poţi să vezi. Ei văd dincolo de tine. Ei nu văd greul, muntele pe care trebuie să-l urci ca să atingi acel ceva măreţ. Nu văd nici steagul alb, ascuns la spate, pregătit să fie ridicat.

Ciudat, cum oamenii pot să trăiască cu tine şi să nu vadă furtuna din tine. „Tu ai un destin aparte” ţi-a spus un profet. Atunci te-ai bucurat, dar acum ai alerga după el, şi-ai spune că nu vrei. Nu vrei să ai aşa ceva, pentru că doare. Vrei, măcar pentru un moment, să fii normal. Dar, oricum, câteodată nu mai contează ce vrei, ci ce trebuie…

Şi te ţii de acel „trebuie” ca de cârligul tău de salvare. Trebuie să mergi mai departe, trebuie să uiţi, trebuie să continui să lupţi, trebuie să fii tare. Deocamdată, asta e tot ce ai. Pe „trebuie”.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com