Cândva, undeva, am promis că voi fi diferită. Că voi fi altfel. Am promis că voi creşte din toate punctele de vedere şi că nu voi lăsa banalitatea şi obişnuinţa să mă împresoare.
Cândva, undeva, am uitat să mai fim oameni. Am uitat că inimile celor din jur se pot zdrobi, că putem răni cu vorbele noastre şi că putem influenţa modul de gândire a celorlalţi. Dar cel mai mult…am uitat de Dumnezeu. Am uitat că am promis că ne vom schimba şi de fapt am rămas aceeaşi oameni. Ba chiar, unii s-au transformat în mai rău. Picioarele ne-au tremurat şi ne-am frânt mâinile când am văzut că intrăm într-un an nou. Pur şi simplu ne-am aşezat în spatele mulţimii care merge tot înainte şi am început să mergem şi noi. Nu ne-a interesat destinaţia, nu ne-a interesat ţelul sau principiile ci pur şi simplu am văzut că sunt mulţi. Ne-am grăbit să ne agăţăm de câteva fărâme de promisiuni, ca mai apoi să le agăţăm în cui ca pentru următorul an să le putem lua înapoi.
Ne facem urări unii altora deşi nu le simţim cu adevărat. Ne îmbrăţişăm deşi am vrea să plecăm cât mai repede acasă. Ne sărutăm pe obraz ca mai apoi să ne vindem unii pe alţii. Ne-am obişnuit cu obişnuitul şi nu ne mai surprinde extraordinarul. Facem ce fac toţi şi ne minţim că merge aşa. Ne temem să ne întrebăm ce-am devenit şi nu vrem să ne amintim că acesta s-ar putea să fie ultimul sfârşit de an pe care l-am apucat. Ne uităm în urmă şi vedem mulţi creştini pierduţi pe drum, mulţi prieteni care s-au împiedicat şi multe inimi zdrobite. Ne batem cu pumnul în piept că am ajuns până aici. Galopăm cu ochii scoşi din orbite, privind spre o ţintă oarbă. A mai trecut un an. Va mai trece unul?
10 Comments
Un jurnalist
ian. 01, 2011
Alina
ian. 02, 2011
Petraru Andrei
ian. 01, 2011
Alina
ian. 02, 2011
Mihai Likar
ian. 01, 2011
Alina
ian. 02, 2011
Cozy
ian. 01, 2011
Alina
ian. 02, 2011
Ruxandra
ian. 01, 2011
Alina
ian. 02, 2011