După 350 de km, am ajuns la destinaţie şi m-au întâmpinat cu un zâmbet de „bine-ai venit acasă”, mi-au luat bagajele grele şi m-au aşezat la masă. Încet, am simţit cum pot să respir uşurată şi că aici e în regulă să-mi las scutul jos, ca să mă odihnesc puţin. Doar eram acasă.
Am privit în jurul meu şi am realizat că uneori parcă şi eu mă aştept să ies din camera veche a copilăriei mele, cu părul prins în două codiţe, pistrui pe nas şi poreclită „micuţa Fiffy”. Fiffy, de altfel, era o domnişoară simpatică. Şi mă aştept să nu-mi pese decât de păpuşile mele, de şotron şi de sărmăluţele mele făcute din noroi şi frunze. În schimb, când mă uit în oglindă realizez că acea fetiţă a dispărut, şi acum e altcineva în locul ei. E o persoană care an de an a înaintat încă puţin pe cărarea vieţii. Aşa că mă întind pe un pat şi închid ochii. E linişte şi e bine. Nu e nimeni care să-mi ceară ceva, nu e nimeni care să caute să profite şi nu e nimeni care să strige că nu îl ajuţi îndeajuns. Acasă, am intrat ca într-un fort de apărare, în care pentru câteva clipe, ore, zile… pot să uit de sabie şi de scut. Pot să-mi pansez rănile făcute în război şi să mă recuperez.
O privire caldă, un cuvânt bun şi mâncarea cu care am copilărit. Mereu voi asocia Bucovina cu zâmbetul mamei şi privirea tatălui. Şi acasă e un loc în care te recuperezi, cu iubire în loc de perfuzii, şi linişte în locul injecţiilor. Acasă e locul în care realizezi câteodată cât de mult te-ai schimbat, că te-ai lăsat modelat de oameni şi că ar trebui să revii la inocenţa sufletului tău. Acasă îţi aminteşti că mâncarea făcută cu dragoste e mai bună decât orice specialitate din restaurantele luxoase. Ştii bine că nu ai înlocui pentru nimic în lume mămăliga caldă de pe masă şi sarmalele proaspete, cu nici un alt preparat. Simţi că aici ai doi oameni care au jertfit multe pentru tine şi care tot ce îşi doresc e să te vadă fericit, aşa că te străduieşti să zâmbeşti, măcar de dragul lor. Seara te cuibăreşti în patul mare şi moale, închizi ochii şi parcă aştepţi să vină să vadă dacă eşti bine acoperit sau dacă ai stins lumina de la veioză. Ca prin vis îţi aminteşti vocea ba a mamei, ba a tatălui: „Alinel, pune-te să dormi, nu mai scrie atât, că mâine ai şcoală!”. Întrebarea a fost înlocuită de alta: „mâine de la ce oră începi munca?” şi vocea blândă a părinţilor s-a schimbat cu vocea aspră a şefului. Nu contează. Cel puţin măcar acum, pentru câteva zile, mă aflu în tărâmul de recuperare. Ce va fi mai departe vom vedea…
6 Comments
Alex
iun. 13, 2013
Ioana
iun. 13, 2013
Al 8-lea
iun. 13, 2013
Andreea
iun. 13, 2013
Andreea
iun. 13, 2013
Acasă, spitalul de recuperare « Presa Locala
iun. 17, 2013