Acum este începutul a cine suntem cu adevărat, căci până acum am putut să jucăm rolurile care ne-au plăcut. Nu am fost în criză, am avut suficient timp să ne facem jocurile, să purtăm mască după mască și să țesem povești cu ață albă. Dar acum… lumea s-a oprit. Timpul stă în loc, nu mai avem agitația pe care o aveam cândva, nu mai suntem atât de ocupați încât nu mai avem timp să ne tragem sufletul și să privim în jur. Acum este începutul…

”Zi și noapte se taie. 24 din 24 văd camione cu lemne cum pleacă din zona noastră… Zi și noapte, nu așa. Să vezi cum arată pădurile noastre.” Am primit un astfel de mesaj acum câteva zile. Mai apoi un alt mesaj, de la altă persoană. Urmat de alt mesaj. Ni se taie pădurile și noaptea și ziua, iar noi nu putem (sau… nu facem) nimic. De Bucovina vorbesc, acolo unde este cel mai mare focar de acest virus care ne-a demascat pe toți, dar și acolo unde este una din cele mai frumoase zone ale țării. Și înainte se mai închidea câte un ochi, uneori chiar amândoi, în fața tăierii ilegale a pădurii, însă se pare că acum nu trebuie să închidă nimeni nimic, căci au ajuns să treacă chiar prin fata justiției și să le facă cu mâna. Unde duceți lemnul nostru, domnilor? Unde ne pleacă bogăția?

Tot acum a ieșit la suprafață întreg sistemul infect pe care l-am acoperit zeci de ani. L-am acoperit de teamă, de nevoie, de rușine, din comoditate, Dumnezeu știe de ce. Însă cu toții am cam fost părtași la tot ce s-a desfășurat în fața ochilor noștri. E drept, am mai protestat câteodată cu glas slab, însă asta doar ca să nu spunem că nu am încercat. Tot zeci de ani am luptat împotriva plicurilor date pe sub mână, o practică pe care din disperare, au ajuns să o facă mulți. Nu vreau să fiu ipocrită, o singură dată în viață am căzut și eu în capcana aceasta, altfel nu s-ar fi aruncat nici o privire asupra pacientului. Însă când s-a terminat toată treaba, am ieșit din acel spital cu o scârbă și o dezamăgire, cu un sentiment de rușine, de protest și de împotrivire. A fost prima și, sper, ultima oară când am scos un plic alb și l-am întins. Iată că a sosit vremea în care practica plicului ne-a ajuns din urmă…

”Ne mai avem doar pe noi, Alinuș. Și pe Dumnezeu. Atât.” mi-a spus o prietenă la telefon. Mi s-a pus un nod în gât. Cu sentimentul acesta cred că au ajuns mulți oameni să trăiască zi de zi. Și tu, și eu… Avem de luptat împotriva unui inamic nevăzut, iar acest inamic nu a venit singur, ci o dată cu el a scos la suprafață și toată mizeria lumii. Cine tăia înainte, acum taie dublu. Cine aștepta plicul înainte, acum pleacă sau așteaptă un alt plic și mai mare. Cine lucra fără echipament înainte, acum se luptă pentru o mască de protecție. Cine fura, continuă să fure…

Dar să nu disperăm, căci ne avem pe noi. Pentru că și cine făcea bine înainte, acum face și mai mult bine. Cine împărțea o pâine, acum împarte 2. Cine dădea un telefon, acum sună mereu pentru a verifica dacă ești bine. Da, a sosit momentul să demonstrăm cine suntem cu adevărat…