Nu mi-ai spus că atunci când mă voi opri, voi găsi casa. Mi-ai spus doar să nu mai fug. M-am uitat cu ochii mari, speriată, dar am rămas. Ceva îmi spunea să o fac. Ceva, pentru că restul îmi striga să alerg cât pot de repede. Acel ceva a fost mai puternic.

 Nu mi-ai promis nimic. Nici măcar că nu promiţi. Dar am ştiut că da-ul tău e da, şi nu-ul tău e nu, şi că atunci când spui ceva, o faci pentru că o crezi din toată inima. Nu mi-ai promis nimic, şi totuşi eşti cel mai de cuvânt.

Nu mi-ai zis că nu mă voi putea opri din zâmbit. Colţurile gurii mele deja protestează. Ele nu înţeleg. Le-am spus că asta se numeşte fericire.

Nu mi-ai spus că aşteptarea poate fi şi dulce. Grea, dar dulce. Şi nici că răbdarea poate căpăta forme nebănuite, transformându-mă într-un om stăpân pe sine.

Nu mi-ai spus atunci când ai venit, că ai de gând să rămâi. Pur şi simplu ai făcut-o, ca pe un gest normal. La fel de normal ca soarele care apare ziua, iar luna noaptea.

 Nu ai vrut nimic, doar să dai. Aşa că ai primit aproape totul.

Nu mi-ai spus multe, dar mi-ai spus:       „Ai grijă de tine până când pot să am eu. „