Inimă făcută bucăţele. Te apleci în genunchi şi te chinui să culegi frânturile. Când aproape termini, vine cineva şi calcă din nou peste ea. Te-ai luptat să îţi revii. Ai vrut să fii bine.

Abia respiri. Simţi că deja e prea mult. Te chinui să găseşti aer, însă parcă nu e destul. Cauţi să te agăţi de ceva, însă mai mult bâjbâi. Te sufoci. Ai noroc de cel de lângă tine, un înger venit la întâmplare, care te strânge în braţe cu toată puterea. Şi bine face, pentru că ai senzaţia că dacă ţi-ar da drumul, te-ai împrăştia. De asta strângi şi tu cu toată forţa, ca nu cumva să te lase. Simţi, ştii, cunoşti că dacă te-ar lăsa, ai fi bun dusă.

Cei din jur se uită miraţi. Cum să le explici ceva pentru care nu ai cuvinte? Cum să le zici că ţi-ai cam pierdut speranţa şi că simţi că te sufoci? Că ai vrea să strigi după aer? Că, că… ai mai avut şi tu acolo o fărâmă din ce era cândva o grămadă, şi că ţi-a fost ciopârţită şi acea ultimă bucăţică? Pentru alţii poate a părut nimic, pentru tine a părut totul.

Cineva se roagă lângă tine. Îl doare fiecare suspin care iese din pieptul tău, însoţit de sughiţuri de plâns. Ţi-e ruşine că nu eşti tare, şi te-ai opri. Dar nu ai cum. E ca un robinet la care i-ai dat drumul şi nu-i mai găseşti capătul ca să-l închizi. De undeva, te prinde o mână. O apuci şi te ţii şi de ea. Nu ştii ce-ai fi făcut dacă n-ar fi fost aceşti oameni lângă tine. Nici nu vrei să te gândeşti.

E prima oară când ţi se întâmplă asta de faţă cu alţi oameni. Să rămâi fără aer. Să plângi fără să te poţi opri.

Iată, a ieşit un pic durerea ta. Şi sunt şocaţi. Sărmanii, dacă ar şti ei că în interior ai mult mai mult decât atât. Decât câteva suspine şi un plâns tacit…

Vrei să dormi. Te întinzi pe burtă, dar nu poţi. Parcă ai vărsa tot din tine. Şi inimă, şi ficat, şi plămâni. Şi aşa nu-ţi dau suficient aer. Senzaţie de vomă. Greaţă. Ai mai simţit doar de 2 ori în viaţă asta. O dată, când era să-ţi pierzi inima, şi încă o dată când te-ai speriat pentru că ai rămas mai singură ca niciodată.

Te strânge un pic mâna care ţine mâna ta. E cineva dincolo, deci. Dincolo de ce simţi. Dincolo de sufocarea ta. Nu eşti singură acum.

Într-un final, adormi, dar cu o bucată lipsă. O altă bucată. E printre ultimele. Te-ai trezit, însă nimeni nu vede în ochii tăi lipsa. Vrei să pleci, ba chiar abia aştepţi să pleci. Ai venit ca să-ţi pansezi inima, şi pleci cu ea călcată în picioare.

Te uiţi spre Cer, cu coada ochiului. Întrebi printre buze „până când?”, oftezi şi pleci. Încă o dată.