Am eşuat. Dacă aş fi fost într-un război, probabil că aş fi câştigat, pentru că nu aş fi acceptat probabilitatea de a lăsa răniţii în urmă. De fapt, ce vorbesc?! Aş fi eşuat până şi în război, pentru că nu aş fi avut sângele rece să-mi împuşc inamicul. Din contră, l-aş fi pansat dacă ar fi fost rănit.

Şi iată-mă, cum îmi tot repet de dimineaţă că am eşuat. Niciodată nu am fost în stare să mă opresc la timp. Mă refer la ataşamentul meu faţă de oameni. Am obiceiul ăsta de a descoperi persoana cea mai zăpăcită sufleteşte, şi de a mă lipi de ea. Şi să stau acolo, să nu plec, până când nu-şi revine, măcar să poată merge pe picioarele ei. Psihologic, îi zice dorinţa de a fi salvator. Creştineşte, „mi te-a scos Dumnezeu în cale!”.

Cel mai mult am ţinut la oamenii vraişte cu inima. Am stat acolo lângă ei, şi-am cules împreună cu ei bucăţelele spulberate. Şi-acum îmi amintesc flăcările din ochii lui, în timp ce-mi striga: „Eşti nebună? De ce tot stai lângă un om ca mine? Nu am nevoie de nimeni!”. Sau cum am fugit după ea, o prietenă veche, şi-am luat-o în braţe în timp ce ţipa că „nu am nevoie de nimeni. Lasă-mă în pace!”.

Am auzit mulţi de „pleacă”. Tot de atâtea ori am stat pe loc, şi-am privit în ochi omul care încerca să pară sigur pe sine. Ştiam că dincolo de barieră se află o inimă făcută zdrenţe.

Spun că am eşuat, pentru că atunci când stai lângă un muribund cu sufletul, foarte rar, ai „ocazia” să-l vezi şi cum moare. În faţa ochilor tăi. Şi asta te oboseşte. Iar eu am obosit. Aseară, aş fi strigat şi eu „pleacă!”. Dar n-am avut cui. De fapt, i-am spus că-i închid uşa. M-a rugat s-o fac doar faţă de el, nu şi de toată lumea. Ce prostie! Nu ştie că lumea e el?

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com