Când a fost ultima oară când ai stat cu adevărat de vorbă cu cineva? Nu despre afaceri, nu despre vreme, despre hobbyuri sau lucruri generale. Despre tine. Despre ceea ce e în sufletul tău. Îţi mai aminteşti ultima oară când, faţă în faţă cu o persoană, ţi-ai deschis inima? I-ai spus frământările tale, durerile, încercările…ce e în mintea ta. Nu-ţi aminteşti… parcă a trecut un deceniu de atunci.

     Nu mă mir că nu-ţi mai aminteşti. Nici eu. Nu că nu ne-am dorit…. oho şi încă ce mult ne-am dorit! Ce mult am vrut să putem să stăm lângă cineva şi să stăm cu adevărat de vorbă. Numai că… uneori poate că nu am avut în jurul nostru persoana potrivită. Poate că încă nu am găsit pe cineva căruia să simţim că putem să-i spunem totul. Poate că… pur şi simplu problema cu încrederea s-a extins mult, ca un microb. Ca ceva care acaparează mici porţiuni la început, apoi vezi că deodată a cucerit tot teritoriul. Priveşti în jurul tău şi-ţi dai seama că ai toate motivele ca să nu ai încredere în nimeni. De ce să-i spui cuiva ce simţi tu, ce e în sufletul tău, dacă parcă pur şi simplu nu poţi? Mai mult, după această problemă cu încrederea, urmează teama de a fi judecaţi. Dacă după ce vorbim o să fim judecaţi? Dacă prin ceea ce spunem vom fi condamnaţi? Noi nu vrem să fim judecaţi, vrem să fim înţeleşi. Sunt mulţi cei ce judecă, dar puţini care înţeleg. Nu mai spunem ce simţim pentru că ne este frică. Ne este frică de respingere, de judecată…de trădare.

  Un alt motiv pentru care ne-am izolat şi nu ne revărsăm sufletul este acela că prea puţini dintre noi mai ştim să ascultăm cu adevărat. Nu avem timp de problemele altora, ajung ale noastre. Nu mai vrem să ne încărcăm emoţional…şi aşa suntem plini de dăm peste noi. S-au dus clipele în care pur şi simplu stăteam şi ascultam, fără să mai facem nici o activitate, fără să ne gândim la ce facem mâine sau la problemele pe care la avem. S-au dus… sau poate că nici nu prea au fost. Nu mai vorbim despre ce se află în sufletu pentru că suntem prea ocupaţi să strigăm ce se află pe dinafară, în exterior. Amarnic ne înşelăm…

   Ce e mai rău…. e că ne-am obişnuit. Ne-am obişnuit cu această stare în care discutăm doar despre exterior şi nu pătrundem în interior. A început să ni se pară o normalitate faptul că nu avem cu cine sta de vorbă despre lucrurile care contează cu adevărat. Întrebăm oamenii ce fac, dar nu aşteptăm un răspuns adevărat. Ne mulţumim cu obişnuitul răspuns: bine. Ne-am obişnuit să ne simţim handicapaţi din punct de vedere sentimental. Ni se pare o normalitate. Cuvintele noastre nu mai sunt însoţite de sentimente. Sunt goale. Am ajuns doar să dăm din buze… fără să spunem cu adevărat ceva real.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com