Noi oamenii avem nevoie de o siguranţă. Avem nevoie să ştim că dacă ni se va întâmpla ceva, dacă piciorul nostru începe să calce în direcţia greşită, cineva e acolo să ne prindă şi să ne îndrepte. Avem pretenţia sau cel puţin ne place să credem că atâta timp cât am luptat pentru celălalt, că atâta timp am stat de multe ori în bătaia puştii ca nu cumva glonţul îndreptat spre prietena sau prietenul nostru, celălalt va proceda la fel. Nu mică este durerea când observi cum glonţul se apropie de tine, stai faţă în faţă cu el, şi cum cel pe care l-ai protejat acum ceva timp, aleargă în direcţia opusă, fără ca măcar să-ţi strige să te fereşti. Te surprinde. Începi să îţi pui semne de întrebare. Începi să simţi că ceva nu e în regulă, când îţi aminteşti că indiferent de cât de ocupat ei, de cât de multă muncă aveai sau de respingerile pe care le primeai necontenit, tu stăteai acolo, neclintit. Nu ai plecat. Ai stat şi ai luptat chiar şi când nu ai fost dorit. Ai stat acolo. Da, ţi-a fost frică, ai simţit că poate e în zadar ce faci, dar măcar ai stat lângă, pregătit să înduri orice s-ar fi îndreptat spre cel pe care îl apărai. Şi nu e prima oară când ţi se întâmplă asta. Nu e prima experienţă, deşi mereu ai trăit cu speranţa că va fi ultima.
” Ei, îţi spui, asta e. Se întâmplă, mergi înainte”. Tu de fapt nu realizezi că aceste lucruri te schimbă, te fac un alt om. Te fac să nu mai aştepţi un telefon de la fratele sau sora pe care nu i-ai mai auzit de mult şi ţi se pare normal să nu sune, deşi nu e. Astfel de experienţe te aduc până la punctul în care ori de câte ori eşti rănit, să ridici din umeri şi să zâmbeşti amar. Şi asta ţi se pare o normalitate acum. Ciudat este că dacă am fi uniţi, dacă ne-am uita la cel de lângă noi ca la cel mai de preţ om, am arunca din mână cuţitele şi am renunţa la vorbele tăioase. Dar nu putem să facem asta. Nu putem. Suntem egoişti. Vrem ca cel de lângă noi să sufere la fel, dacă nu chiar mai mult. Asta ne-ar mai alina suferinţa. Asta parcă ne-ar scoate din mizerie. Am făcut din anormal, normal. Ne-am obişnuit cu oamenii care merg desculţi pe stradă, ni se pare normal când vedem pe cineva că mănâncă dintr-un coş de gunoi şi nu ne mai doare chiar deloc când vedem câte o lacrimă curgând pe obraz. „Aşa-i trebuie” murmurăm, văzându-ne mai departe de drum. Ne-am făcut judecători iscusiţi şi ştim să acordăm pedepsele cele mai mari, neluând în calcul graţierea. Dacă Dumnezeu ar fi ca noi, cum suntem acum, în mai puţin de o lună totul ar fi ars de pe faţa pământului.
Nu ne mai doare. Ne bem liniştiţi cafeaua şi savurăm bucăţica de ciocolată, uitându-ne cum în celălalt colţ al lumii alţii mor de foame sau sunt persecutaţi. „E normal aşa ceva. Aşa e viaţa” ne minţim sau poate că ne spunem adevărul. Am uitat să mai strângem strâns în braţe. Acum ne ducem mâinile pe după celălalt, într-o mişcare formală şi inertă. Nu transmitem nimic. În priviri nu mai avem dragoste de ceilalţi… în priviri avem dragoste de noi, de bani şi de faimă. Nu mai luptăm. E mai simplu ca dacă o relaţie nu merge, să cauţi alta. Cine suntem noi să peticim? E mai simplu că dacă într-o prietenie apar complicaţii, să le ignori şi să speri că se vor rezolva de la sine. E mai simplu să mănânci şi să mesteci bucăţica ta de pâine, fără să te uiţi spre cei ce nu au. Ca să mai domoleşti vina pe care o simţi pâlpâind în pieptul tău, priveşti în sus, spre cei care fură şi mint mai mult. Nicicând nu ai privi în jos, spre cel care a rămas onest şi cinstit. Nu poţi. Nu-ţi ies calculele. Dacă eşti un spin, normal că preferi să te compari cu o buruiană şi nu cu un trandafir. Aşa măcar ieşi şi tu în câştig. Ce-ai vrea? Să-ţi spun că e normal aşa ceva? Nu e. Nu e deloc. Noi, nenorociţii de noi, am transformat totul din anormal în normal şi invers.
Imagine preluată de pe : www.deviantart.com
7 Comments
Alex
nov. 26, 2012
Alina
dec. 08, 2012
Sanyi
nov. 26, 2012
Alexandru
nov. 28, 2012
Sanyi
nov. 29, 2012
Alexandru
nov. 30, 2012
Alina
dec. 08, 2012