Astăzi, după muncă am fost la oncologie. Acolo, într-o sală frumos mobilată stăteau câţiva copilaşi şi ne aşteptau. Da, erau care de care mai frumoşi.

      Cu ochii strălucind, de vârste diferite, au un lucru în comun: luptă pentru viaţă. Au acel ceva al lor, un „ceva” care te face să-ţi pui semnul întrebării în dreptul trăirii tale. Sunt copii şi în acelaşi timp au acea maturitate pe care nu o poţi dobândi decât trecând prin încercări. La mânuţă, fiecare din ei are acel „cip” alb, cum îi mai spun eu. Sunt aşa, ca o familie. O familie formată din copii cu privirea încărcată de poveste. Cine m-a impresionat? În primul rând Ana, o fetiţă de numai 5 ani, care aleargă de colo-n colo, curioasă nevoie mare. Facem împreună un puzzle, iar când ceva o supără, face botic. Încep să îi cânt „Ceata lui Piţigoi”, iar în momentul următor, începe să cânte mai tare ca mine, cu vocea-i cristalină răsunând pe întreg etajul spitalului. Când ajungem la partea cu „aoleu, ce tărăboi, dai în unul, ţipă doi”, mă opreşte din cântat şi spune serioasă că „nu e bine. Trebuie aşa: aoleu, ce tărăboi, dai în unul, pică doi”. Zâmbim amândouă amuzate, iar mai apoi mă roagă să o iau în braţe şi să ne ducem în salonul ei pentru că acolo e „o fetiţă mică, atât de mică. Şi e taaare, dar tare bolnavă”. Spune aceste lucruri cu privirea plină de compasiune şi… cu ochişorii ei mari de copil inocent. Apoi, după 5 minute, cântăm din nou împreună „ceataaa lui piţigoi”.  Puţin mai târziu aflu că Ana, acum câteva luni era piele şi os… şi că nu mânca mai nimic. Dar acum, îşi întinde mânuţa ei scumpă, în care stă „înfipt” „cipul ei alb” şi ne spune să-i facem fotografie.

   Andreea este o fetiţă de 13 ani. Are trăsături foarte frumoase şi un zâmbet gingaş şi blând. De mai bine de câteva luni tot stă prin spitale… mama ei îmi povesteşte cu puţină teamă în glas că acum aşteaptă rezultatele finale. De asta depinde viitorul ei. Andreei îi place să citească. Ne asemănăm. Acum două zile a fost operată. Curajoasă îmi spune că „mă mai doare puţin…”.

  Peste două ore ne îndreptăm spre ieşire. Privesc în urmă şi văd acei copilaşi scumpi de la oncologie cum ne fac cu mâinile zâmbitori. În spatele acelor zâmbete, doar ei ştiu câte lacrimi stau ascunse. Sau… câtă durere. În orice caz, v-am mai spus: sunt copii frumoşi. Angelici chiar.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com