Tu ştii, Doamne. Cât împart, cât scad, cât înmulţesc, cât adun.

Aşa mi-e un dor nebun, Doamne, de  întrebarea „ce mai faci?” asezonată cu dragoste-n privire şi păsare în inimă.

Mi-e dor de-un loc cu oameni în care să stau, şi să ştiu că nu sunt judecată pentru nimic. Nici pentru ce spun, nici pentru ce fac, nici pentru ce simt. Oare mai există un astfel de loc, Doamne?

Am obosit. Am obosit să mai lupt, am obosit să mi se smulgă bucăţi din mine, să demonstrez că merit să fiu iubită. Ce-am ajuns… să cerşesc o fărâmă din ceva ce ar trebui să fie dăruit la kilogram, nu la suta de grame. Iubirea.

Îmi plec privirea pentru că eu ştiu ce sunt şi cine sunt. Eu ştiu ce-i în inima mea, şi de asta-mi plec privirea. Cum aş putea să o ţin sus?

Mai lasă-mă un pic, Doamne. Încă nu trage linie. Văd, ştiu că încă nu sunt ceea ce ar trebui să fiu. Iar asta mă îngrozeşte. Câte mai avem de modelat la mine! Fii blând, Doamne, pentru că am început să mă clatin. Ştiu, n-ar trebui. Dar o fac, şi nu ascund asta. Tu ştii că mi-e teamă de lucrurile ascunse.

Ajută-mă. Ajută-mă pentru că eu nu pot să mă mai ajut. Am dat greş, iar. Nu acuz pe nimeni decât pe mine. Am pierdut tot, iar acum Tu ştii că învăţ să merg înainte fără acel tot. Mă mai împiedic, ştiu. Dar ai răbdare cu mine. Ajung la destinaţie.

Mulţumesc. Mulţumesc, Doamne, pentru dragoste necondiţionată şi pentru că Tu crezi în mine.