Băcani. Un sat la câţiva kilometri de Bârlad. Am păşit pentru prima oară în el, şi m-a impresionat simplitatea de aici. Atât a oamenilor, cât şi a peisajului. Pe marginea drumului sunt câţiva copii care fac cu mâna încântaţi. Sunt murdari, şi au hainele rupte. Ba chiar, vreo doi sunt desculţi. Dar au zâmbetul pe buze. Sincer. Simplu. Inocent…

După ce ne-am descărcat bagajele, am mers să ne plimbăm prin sat. Aşa l-am întâlnit pe Gheorghiţă, un băiat de 12 ani. E brunet, are ochii negri şi tenul măsliniu. Şi el zâmbeşte, dar trist. Are conjuctivită, iar părinţii nu îl pot duce să se trateze. Nu au bani. „Pot citi sau scrie, dar doar dacă apropii tare caietul de ochi” spune el ca şi cum e ceva normal.
– Mă Gheorghiţă, dar de ce eşti trist?
– Nu-s trist… Aşa mi-e firea.
Şi are dreptate Gheorghiţă, aşa îi e firea.

El ne conduce prin sat, prezentându-ne casele. Ajungem la o casă dărăpănată, din chirpici. În poartă stă un alt băiat, de-o vârstă cu Gheorghiţă. Poate un pic mai mare. Ne face semne să venim la el. Vorbim cu el, dar parcă nu ne aude. Repetăm. Nici un răspuns. Chiar nu ne aude. E surdo-mut. Ne face semn să intrăm în curte. Mai are 5 fraţi. Stau într-o casă cu 2 camere. Tavanul e jos, pe jos e lut. De fapt… toată casa e din lut şi paie. Afară, într-o bucătărie improvizată arde pe cuptor un ceaun cu zeamă. E mâncarea lor pe azi. Ochii mi se umplu de lacrimi… Gheorghiţă îmi zice că n-are rost să fiu tristă. Că şi el e, şi că i-ar ajuta pe toţi oamenii dacă ar putea. Dar n-are cum, că şi el are acasă numa un cal şi alte câteva animale… Vrea să se facă agricultor.

Salutăm băiatul surdo-mut, făcându-i semn cu mâna. Ajunşi acasă… toţi avem acelaşi gând: ce binecuvântaţi suntem! Auzim! Putem vorbi! Şi ce repede uităm aceste lucruri mari… Şi ce trişti suntem noi, cu burta plină, şi ce fericiţi sunt ei, cu burta goală!
Pe mâine,
Din Băcani!

Fotograf: Tibi Zr