Mergea liniştită prin parcul pustiu. Picioarele foşneau printre frunzele galbene-arămii. Copacii încetul cu încetul rămâneau goi. Părăsiţi. Cercul era senin astăzi, spre deosebire de celelalte zile. Pe lângă ea a trecut o bătrânică care păşea agale. S-a uitat spre ea şi s-a gândit că şi ea va fi aşa. Cândva. Era pierdută prin parcul frecventat doar de o bătrânică şi încă doi îndrăgostiţi care se jucau printre frunze. Până la urmă… ce căuta ea azi aici? Ea foarte rar făcea plimbări prin parc de când, ei bine, de când… a suferit. Dar astăzi a simţit cum o forţă o ghidează. O împinge.
Deodată, a zărit pe o bancă mai izolată un spate bine făcut şi părul, oh părul pe care bine îl ştia. Îşi amintea clipă de clipă cum îşi trecea mâinile prin părul acela. Oare el era? Nu ştia sigur. A înaintat cu inima bătându-i de parcă un cal galopa în cursă. Şi… s-a întors. A văzut bine ochii, faţa, buzele şi… a tresărit. El era. A încetat să mai clipească. Se temea ca nu cumva clipind, el să dispară. S-a apropiat încet şi nesigur ca paşii unui copilaş. A întins mâna şi i-a atins faţa. El era… în carne şi oase. Lacrimile au început să-i curgă pe obraji. Niciodată nu s-a mai gândit că-l va revedea. Şi acum… era la doar doi paşi de ea. El a zâmbit. Acel zâmbet fermecător care a dus-o în rai şi apoi… în iad. A închis ochii şi şi-a întins buzele să-l sărute.
– Drăguţo, ai păţit ceva? o voce stridentă a oprit-o.
Ea a deschis repede ochii şi… se afla singură în parc, iar în braţe… cuprindea un copac. Bătrâna se uita ciudat la ea. Dar fata… şi mai derutată se uita.
– Tinerii din ziua de astăzi nu mai sunt ce erau odată. Pe vremuri îţi era ruşine să te ţii de mână în public şi acum… au ajuns să sărute un copac! Şi bătrânica s-a îndepărtat.
Ea, a rămas singură. Lacrimile îi curgeau fierbinţi pe faţă. S-a uitat în jur şi tot ce a văzut a fost un parc pustiu şi o bancă goală….