Se spune că e o binecuvântare să te poţi folosi de cuvinte pentru a exprima tot ce simţi, pentru a crea o lume a ta şi pentru a descrie stări sufleteşti aproape imposibil de explicat. Nu am să contrazic acest aspect. Aşa este. De multe ori, cu ajutorul cuvintelor, m-am vindecat. Însă, pe lângă această vindecare pe care ţi-o aduce scrisul, există şi un blestem.

      Noi, cei care scriem, tindem să căutăm sensul din spatele cuvintelor. Răstălmăcim o propoziţie şi o întoarcem pe toate părţile, până când, istoviţi, alunecăm într-un somn adânc, ca atunci când ne trezim, să o luăm iar de la capăt. Când ne spune cineva că „îmi eşti dragă”, nu ne oprim aici şi atât. Nu ne mulţumim cu sentimentul euforic de a fi dragi unei persoane, şi nu mergem mai departe. Din contră, s-a deschis o nouă uşă, iar noi trebuie să explorăm dincolo de ea. Dragă în ce sens? Dragă într-un mod amical, sau unul romantic? Dragă, adică nu pot trăi fără de tine, sau doar dragă, adică eşti o persoană plăcută? De ce a ales cuvântul dragă? De ce tocmai acum? Contextul să aibă vreo relevanţă? Acestea sunt doar câteva dintre nelămuririle care ne zboară prin minte, doar de la o simplă afirmaţie.

     E drept, când nu mai avem nimic altceva, nouă ne rămân cuvintele. Dar, asemenea unui copil mic, acestea uneori ne ţin treji toată noaptea. Ne strigă, ne chinuie şi nu ne dau pace până când nu ne trezim din pat, aprindem lumina şi începem să le aşternem pe o foaie de hârtie. Nu e un mit cu inspiraţia din miez de noapte. Nu e un mit deloc. De cele mai multe ori vine în momentele cel mai puţin potrivite.

      Iată cum, dintr-o simplă conversaţie ni se dă motiv de gândire cel puţin câteva zile în plus, sensul şi semnificaţia cuvintelor ne macină şi scrisul în mijlocul nopţii devine o tradiţie. În pofida acestor lucruri, încă mai consider că e unul din cele mai frumoase daruri pe care le-aş fi putut primi de la Dumnezeu.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com