Îmi şterg făina de pe nas, verific cuptorul şi apoi mă îndrept către felicitările pe care le mai am de scris. Iau pixul în mână şi încep să scriu: „Draga mea, iubeşte. Iubeşte-te pe tine, iubeşte-i pe cei din jurul tău, pe cei care te iubesc, dar şi pe cei care te iubesc mai puţin. Dar, în primul rând, iubeşte-L pe Dumnezeu”. Nu apuc să scriu mai mult pentru că sună telefonul. Ies la poartă, şi acolo e un prieten foarte bun care mi-a adus margarina şi hârtia de copt. Începe să râdă, amuzat de aerul meu de gospodină care face biscuiţi, spune un „ce nu fac eu pentru tine” şi pleacă.
Mă întorc către scrisoarea mea, mă semnez şi apoi mă duc să fac compoziţia pentru biscuiţi. Peste câteva ore miroase a copt, o aromă pe care o ţineam minte încă de când eram copil. Nu trece mult timp şi primesc o veste bună: donaţie pentru copiii pentru care facem cadouri. Încep să ţopăi de bucurie şi alerg spre cuptor. Mai să se ardă biscuiţii! Sună iar telefonul. Ascult povestea de la capătul celălalt al firului, cu umărul ţin telefonul, iar cu o mână şi un picior (ciudat, ştiu) bag a doua tură de biscuiţi la cuptor. Sunt inimi. Târziu, în noapte, am terminat de făcut prăjituri. Povestesc puţin cu mama mea, care mă întreabă ce-mi doresc de Crăciun. Mă blochez. „Nimic. Nu ştiu… O veste bună mâine de la medic. Nu. Nimic. E bine aşa, mamă.”
Iată că a trecut deja de 12 noaptea. Mă aşez la birou şi scot încă o mână de felicitări, pe care încep să le scriu, uitând cu totul de durerea de spate şi de noţiunea timpului. Îmi imaginez cum nişte domnişoare tinere deschid felicitările şi citesc ceea ce le scriu eu acum. Ridic ochii. Mă uit pe ceas. E trecut de ora 1.
Astăzi am învăţat lecţii de la oameni pregătiţi să dăruiască. De la Romeo, Cosmin, Ionuţ, Laura, Lavinia, Iulia, Vali, întreaga familie a lui Cosmin… şi toţi cei care au contribuit la creearea unor cadouri cu suflet. Chiar şi gogoşile delicioase pe care le-a făcut mama lui Ionuţ aveau gust de iubire şi dăruire!
Acesta este adevărul: cel mai bun cadou ar fi să facem cadouri. Noi am primit deja darul cel mai de preţ pe care îl puteam primi: naşterea Mântuitorului. Acum trebuie să dăm mai departe… Trebuie să fim dispuşi să punem timpul nostru, banii noştri şi ce avem, la dispoziţia altora. Degeaba o numim sărbătoare dacă tot ce facem e să ne ghiftuim şi să uităm ce sărbătorim. Nu există bucurie mai mare decât aceea de a şti că ai contribuit la fericirea altui om, că ai adus un zâmbet pe o faţă tristă şi poate o rază de speranţă.
Aşa au ieşit dragele mele inimioare:
1 Comment
valentin
dec. 25, 2013