Joi dimineaţă am plecat spre Bucureşti, vineri seară m-am reîntors în Cluj. Au fost două zile, două zile ca şi un maraton în care am încercat să văd şi să cunosc cât mai multe. Dacă mi-ai fi spus acum un an, poate chiar jumătate de an că voi sta pe platourile de filmare Antena 1 din Bucureşti, ţi-aş fi zâmbit ironic. „Atât de repede? Ce tot vorbeşti acolo?”. Asta e ca şi acum 4 ani când un prieten de-al meu mi-a spus că am talent la scris şi că el crede că mă vor citi pe puţin 500 de oameni pe zi. Am pufnit şi am râs vreo 5 minute bune. „Pe mine? Cu ce scop să mă citească atâţia oameni? Tu realizezi ce spui acolo?”. Asta până când într-o zi m-am uitat peste statistici şi am văzut peste 1.600 de cititori unici în acea zi. Am scuturat puţin din cap şi m-am mai uitat încă o dată. „Ia uite că a avut dreptate. Se pare că până la urma urmei…” mi-am spus eu încă neîncrezătoare. „Dumnezeu are planuri mari cu tine” mi-a spus cândva o persoană pe care abia de o cunoşteam. Am ridicat din umeri şi mi-am spus că până la urma urmei are planuri mari cu oricine… să ne întemeiem o familie, să ne îndrăgostim, să creştem din toate punctele de vedere. Aşa că m-am pus pe genunchi şi I-am zis că „Doamne, nu ştiu ce planuri ai Tu acolo pentru mine dar oricare ar fi, nu mă lăsa să pierd contactul cu Tine”. Într-un fel mi-a fost frică. M-am speriat când am văzut că lucrurile în viaţa mea încep să se mişte şi să aducă circumstanţe de nebănuit. Ba chiar o perioadă nu acceptam să primesc complimente şi schimbam subiectul ori de câte ori eram lăudată pentru că mocnea în mine o frică de nebănuit, aceea de a nu deveni mândră şi de a nu-mi însuşi ce nu-mi aparţine, pentru că oricum de la Dumnezeu le aveam. „Cum să primesc eu laude pentru ceva ce-am primit?” îmi tot repetam. E uşor să pierzi contacul cu realitatea şi să ajungi să te priveşti cu alţi ochi, atunci când cei din jurul tău vor şi insistă să-ţi fixeze privirea asupra ta. Poate şi de asta reacţia mea ciudată, uneori parcă un pic prea sălbatică, atunci când mi se spune că am să fac lucruri mari. Încep să paralizez. Să simt aşa nişte furnicături prin piele şi stomacul cum mi se strânge. „Dacă o să mă pierd de tine Doamne?”. Mai am momente când aşa ca un vierme vine sentimentul ăsta de mulţumire de sine şi mi se strecoară prin fiecare bucăţică de corp. Ştiu că dacă-l las să mişune prin interiorul meu, o să ajungă să crească şi să crească…până când o să mă înghită. Până când o să fiu toată un vierme de mulţumire de sine. În acele momente alerg şi mă ascund undeva ca să-l omor. Nu pot lăsa să crească aşa ceva în mine.
„Tu eşti o fată care ştii ce vrei Alina” mi-a spus Răzvan de la Neatza, care apropo, e un om de nota zece. Pentru moment am stat şi m-am gândit şi… am realizat că principalul lucru pe care îl vreau e să nu mă pierd pe mine, undeva pe drum acolo şi să uit de Dumnezeu. Nu m-aş putea suporta. De fapt, nu aş mai putea suporta. Nimic. Poate că spuneţi şi voi că „eşti o bisericoasă” cum mai îmi spun alţii când mă aud că iar vorbesc de cele divine. Da’ de unde! Mă chinui şi eu să-L găsesc pe El cât mai mult. Cum vă spuneam, multe lucruri pe care nu le aşteptam şi nu mi le imaginam s-au întâmplat. E frumos, nu spun că nu. Dară… pe măsură ce creşti îţi dai seama că oamenii pentru a fi fericiţi, fac lucruri care-i fac nefericiţi. Ironic. Da’ tare ironic. Şi-atunci… prefer să mă ţin de Dumnezeul ăsta al meu şi să fiu făcută cum vor vrea ceilalţi. Ca-apăi pân’ la urma urmei liniştea sufletească-i ceea ce căutăm şi…eu o am.
12 Comments
Adriana
nov. 19, 2012
Tury
nov. 19, 2012
Alina
nov. 20, 2012
Nelia
nov. 19, 2012
Alina
nov. 25, 2012
Doru D. Ilioi
nov. 20, 2012
Alina
nov. 20, 2012
Persy
nov. 20, 2012
Alina
nov. 25, 2012
River
nov. 21, 2012
Alina
nov. 25, 2012
Ionuț
ian. 04, 2013