De multe ori uităm că suntem oameni, uităm că suntem limitaţi şi încercăm imposibilul. Încercăm să fim ceva ce nu a mai fost nimeni niciodată şi să facem ceva ce nu s-a mai făcut. Vrem să reuşim pentru că am simţi că asta ne-a diferenţia de restul lumii. De ceilalţi. Numai că cel mai des ajungem să ne pierdem pe cale. Să ne pierdem identitatea şi lucrurile care odată ne caracterizau. Şi uite aşa, hoinărim pe străzi, dintr-o parte în alta, neînţelegând ce s-a petrecut şi unde a dispărut persoana care cândva eram noi.

Este înfricoşător. Aşa cum cineva după o operaţie estetică se uită în oglindă şi-şi atinge faţa, necrezând că persoana care se reflectă acolo este ea, procedăm la fel. Stăm în faţa unei oglinzi, ne privim sufletul, ne privim în ochi şi avem impresia că ne aflăm într-o altă dimensiune. Într-o altă lume şi într-un alt trup. Nu ne mai recunoaştem. Şi nu înţelegem când s-au produs acele schimbări. CÂND am devenit altă persoană? Parcă mai ieri alergam pe un câmp plin de flori, în picioarele goale şi cu părul fluturând în vânt. Eram copii. Eram inocenţi şi trăiam viaţa aşa cum ştiam. Simplu. Puţin mai târziu, a fost ca şi cum ne-am trezit dintr-un vis. Deodată aveam responsabilităţi, aveam datorii, grijuri şi nu ne-am mai permis să alergăm desculţi. Pentru că am crescut. Şi nici noi nu ştim când şi nici nu putem opri acest proces. Nu îl putem opri pentru că aşa trebuie să fie. E menit.

Prin urmare, continuăm să privim uneori spre noi, atunci când găsim puţin timp şi să ne minunăm. Să ne întrebăm, să fim nedumeriţi. Apoi, privim în jurul nostru, ridicăm din umeri şi ne întrebăm: „Când am devenit eu persoana aceasta?”.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com