Oare când am început, ca oameni, să ne rănim intenţionat unul pe altul? Care-i bucuria din a spulbera un vis, frânge o inimă, zdrobi o ambiţie? Nici eu nu sunt mai presus, pentru că microbul ăsta de „care pe care” îţi intră în sistem fără să-ţi dai seama. Te trezeşti cu el. Şi-apoi, ai o viaţă de te luptat ca să-l scoţi de-acolo.
Cunosc oameni care fug de iubire, dar nu fug de curvie. Care fug de oamenii care-i sprijină, spre cei care-i ţin pe marginea prăpastiei, cu capul în jos. Când am ajuns să fugim de lucrurile bune? Când a fost acel moment în viaţă, când s-a activat în noi dorinţa de-a ne autosabota?
Mă sperie. Mă îngrozesc dorinţele noastre care ies la suprafaţă. De-a răni. De-a distruge. De-a înjosi. De-a descuraja. De-a bate. De-a ucide. De-a bârfi. De-a nega un Dumnezeu atât de real. În fiecare zi văd cum oameni doboară oameni. Cum inimi distrug alte inimi. Cum suflete ucid alte suflete.
Dacă am sta un pic şi ne-am gândi… Când am început noi să fim aşa? Când a fost momentul în care am simţit că negăm iubirea? Ce ne-a făcut să fugim de ea? Care-a fost întâmplarea, omul, situaţia care ne-a marcat aşa de tare, încât ne-a transformat inimile în mici cuburi de gheaţă?
Putem să ignorăm, să spunem că noi nu suntem aşa, sau putem să căutăm în interiorul nostru şi să scoatem noroiul. Să găsim dragostea. S-o reabilităm… Să ne reabilităm.
2 Comments
Stefan
iun. 28, 2015
carmen
iul. 29, 2015