Stând cu o cană mare de capucino în faţă şi cu ciocolata mea preferată Mon Cheri, am început să mâzgălesc pe o foaie de hârtie. M-am gândit la ultima perioadă şi la faptul că am lăsat atâtea gânduri să-mi acapareze mintea. Lucrurile care spuneam că nu mi se pot întâmpla mie, s-au întâmplat. Într-un mod straniu şi de neînţeles pentru mine am primit o lecţie preţioasă, dar totodată şi o demonstraţie puternică a vieţii. M-am simţit ca şi cum aş înota în larg şi un val puternic m-ar fi smuls din liniştea şi calmul meu, scufundându-mă într-un vârtej de apă în care mă sufocam. Cu un dram de speranţă am ridicat o mână, gândindu-mă că cineva ar vedea sau auzi strigătul meu tăcut de ajutor. Nu s-a întâmplat asta. Nu a mai contat. Mai apoi, când am fost rugată să spun ceva, să dau o explicaţie, am deschis gura şi… nu am putut să spun nimic. Cum aş fi putut să spun ceva, când eu înţelegeam atât de puţine? Cum aş fi putut să explic, când nu-mi puteam explica mie însămi? Nu e vorba că nu aş fi vrut, oho, din toată inima mi-aş fi dorit să pot spune lucrurilor pe nume. Numai că… a trebuit să învăţ şi aceasta. A trebuit să aflu ce înseamnă să nu poţi spune ce simţi. Eu, cea care învârte cuvintele ca pe nişte jucării maleabile, m-am aflat faţă în faţă cu situaţia în care nu am mai avut cuvinte. Ţi s-a întâmplat vreodată să vrei să spui, să explici, să deschizi gura sperând că măcar două-trei cuvinte vor ieşi şi… după o scurtă perioadă să oftezi uşor şi să realizezi că nu poţi? Că e prea greu, prea dificil să spui ceva? Ironic e faptul că eşti conştient că în momentul în care vei putea să descrii în cuvinte ce simţi, o parte din tine se va elibera. Nu va mai simţi acea povară şi presiune apăsătoare. Nu va mai simţi apăsarea de pe piept şi chinul în care s-ar zbate. Ba mai mult, nopţile nedormite ar lua sfârşit. Toate aceste lucruri te schimbă. Te fac să priveşti altfel viaţa şi oamenii. Când pur şi simplu nu îţi găseşti cuvintele, atunci e cel mai greu. E greu pentru că înseamnă că ai ajuns în punctul culminant, în care ce simţi este atât de intens încât nu poţi, nici să vrei, să descrii. Nu mă refer aici neapărat la relaţiile dintre fete-băieţi. Mă refer în general. La tot. La viaţă.

    Atunci când simţi toate aceste lucruri, trebuie să nu renunţi. Să tragi de tine şi să încerci, atât cât e omeneşte posibil, să descrii ce simţi. Aşa ca un copil. Astăzi am făcut asta. Nu a fost uşor. Mi-am găsit cuvintele greu şi nici măcar nu am reuşit să spun 100% ce era de spus. Dar a fost un început. A fost un început pentru că în momentul în care am ales să-mi culeg cuvintele, deşi ele nu erau de găsit, am început să respir mai uşor. Nu am mai simţit cum toate acele lucruri nespuse mă înecau, mă sufocau. Da, poate că un vârtej de apă te-a apucat şi te-a „zăpăcit”… dar cine ştie, poate că până la urma urmei el te va purta către o comoară din adâncuri.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com