Până acum m-am ferit să scriu personal de acest subiect pentru că e prea proaspăt şi am vrut să-mi pun gândurile în ordine. Am încercat să nu-i dau atât de mare însemnătate gestului meu, dar nu m-au lăsat să fac acest lucru acele zeci de mesaje pe care le primeam zilnic, reacţiile şocante şi telefoanele surprinse. „De ce am făcut asta?”, „Am fost conştientă?”, „Ce oare e în mintea mea?”, „Unde plec acum?” şi multe alte întrebări, după care au urmat afirmaţii de genul „Lasă că vei depăşi şi acest moment”, „Eşti bună în domeniu, păcat că ai plecat”, „Dacă tu ai luat decizia asta, probabil e cea potrivită”. Acestea sunt doar o parte din gândurile transmise către mine, gânduri care uneori mi-au adus un zâmbet pe buze, alteori un gust amar.
De un lucru vă asigur. Mi-au fost şi îmi sunt dragi toţi colegii mei. Bine, aproape toţi. Am încercat ca în ultima perioadă să mă uit atentă la ei pentru a-mi întipări imaginea lor în memorie, pentru a-mi aminti micile lor gesturi care îi făceau diferiţi şi am realizat că în felul lor, îmi sunt tare apropiaţi. Aici, la Cluj, am învăţat ce înseamnă răbdarea, determinarea şi de multe ori, să laşi impresia că totul e bine, deşi în mintea ta ştiai câte frământări şi întrebări aveai. Sunt convinsă că perioada mea de peste un an în cadrul acestei familii m-a format pe mine ca şi persoană, mi-a scos la suprafaţă unele atitudini pe care nici eu nu mi le cunoaştem şi m-am provocat să-mi doresc în permanenţă să ating profesionalismul. Sunt convinsă, că într-un fel, şi eu m-au iubit în felul lor. Sper să nu mă înşel…
Cât despre cei de la Bucureşti, nu m-am gândit că-mi vor lipsi chiar aşa mult. Mă trezesc dimineaţa şi parcă tot aştept telefonul lor să-mi spună că urmează să intrăm în direct. Îmi amintesc de scumpa Ioana, cum cu o voce matinală mă anunţa că „Pisiii în 5 minute intrăm în direct, mai ai timp să iei o gură de cafea”, de Dani care câteodată mă făcea să râd în hohote, alteori să râd a necaz…:)) Şi de Răzvan care a fost un gentleman tot timpul. Dintre corespondenţi, de Costi m-am ataşat eu aşa mai mult, pentru că am avut glumele noastre, uneori sărate, alteori mai dulci. De aceea, acum, dimineaţa îmi deschid laptopul şi intru repede pe Neatza ca să văd ce mai fac „ai mei” pentru că eu încă aşa-i consider, deoarece şi acolo a rămas o părticică din mine.
Nu zic, de bună voie şi nesilită am luat decizia de a merge mai departe. Soseşte la un moment dat în viaţă momente când realizez că locul tău nu mai e acolo. E ca şi cum te-ai trezi dintr-un somn adânc şi-ţi dai seama că trebuie neapărat să sari din pat şi să trăieşti mai departe. Am avut motivele mele, pe care prefer să nu le dezbat aici şi acum. M-am frământat mult, e drept. Iar acum, când de dragul conversaţiei mai discut cu unul-altul de posibilitatea reîntoarcerii mele în televiziune la un alt post, simt într-un fel, că parcă mă pregătesc să înşel. Nu e uşor să iei o decizie majoră care schimbă cursul vieţii tale, mai mult, atunci când deja acel lucru a început să facă parte din viaţa ta zilnică. Demisia aceasta a fost ca şi o despărţire de cineva drag, însoţită de priviri derutate din partea unora şi de înţelegere şi victorie din partea altora, de întrebări mai mult sau mai puţin pertinente şi de afirmaţii, constatări care de care mai veridice sau nu. Şi în toate cazurile, oamenii trebuie să fie conştienţi că totul se întâmplă cu un motiv. V-am pupat.
11 Comments
Calin
mart. 20, 2013
Florin Coman
mart. 20, 2013
Alex
mart. 20, 2013
Costi Ivascu
mart. 20, 2013
Claudia
mart. 21, 2013
Alina
mart. 26, 2013
Sanyi
mart. 24, 2013
Alina
mart. 24, 2013
Sanyi
mart. 27, 2013
Alina
mart. 28, 2013
Andreea
apr. 01, 2013