Privea cu ochii mari şi strălucind către scrisoarea din mână. Citea rând cu rând, pagină cu pagină şi literă cu literă. Pieptul i se ridica şi cobora la fiecare cuvânt nou. Mâinile lungi şi degetele subţiri ţineau strâns foile albe, mult prea albe, peste care erau aşezate litere de-o şchioapă. La gât, îi atârna o cruciuliţă din argint pe care o atingea din când în când cu firele de păr rebele care ieşeau dintr-un coc strâns la spate. Picioarele goale atingeau abia vizibil podeaua rece de lemn pe care se citea vechimea ei şi urmele paşilor care au trecut pe-acolo de-a lungul atâtor ani.

Un zâmbet abia observabil, apăru în colţul gurii aşa cum o rază de soare apare de după un nor negru. Treptat, zâmbetul se făcu tot mai vizibil, până când, gura îi era deschisă şi dinţii albi ca perlele înşirate pe un colier, se vedeau fără nici o perdea. Nu mai avea mult şi, dacă cineva ar fi privit-o cum citeşte, ar fi crezut că se uită într-o carte care o distrează nespus de mult. Brusc, se ridică de pe scaun şi începu să umble cu paşi mari, prea mari pentru o femeie, prin odaie. Apăsa hotărât şi cu toată talpa, iar umerii îi erau căzuţi şi aduşi în faţă. Scrisoarea o ţinea încă strâns în mâna lăsată pe lângă corp. În ciuda acestor lucruri, zâmbetul nu îi dispăru de pe faţă. Trecu pe lângă oglindă, unde se opri brusc şi se privi în ea. Trecură minute în şir până când facu o mişcare. Întinse mâna şi atinse oglinda, mângâind-o. Pe ea, rămaseră urmele unor degete subţiri, ca de copil. Fugitiv, retrage mâna şi aduce scrisoarea din nou, în faţa ochilor. O privi lung, preţ de câteva secunde, după care izbucni într-un râs zgomotos. Tăcerea fu prea brusc spartă, prin urmare, râsetul ei suna mai degrabă grotesc decât vesel. Începu să alerge prin cameră râzând şi fluturând mâinile. Scrisoarea alunecă sub canapeaua roşie fără un picior. Pe jos începură să curgă picuri ca de ploaie. Ciudat. Dar nu, nu plouă. Doar că…râsetul ei era însoţit de lacrimi. Colţurile gurii i se lăsară în jos, iar dinţii îi fură acoperiţi de buzele roz. Încet, apoi din ce în ce mai tare, un plânset sfâşietor se auzea din biata fiinţă. Mă uitam cu ochii mari şi uimiţi. Nu-mi venea să cred. Am fost martorul unui masacru. Am fost martorul uciderii unui râset.

Pe vârfuri, mă îndrept spre ieşire. Vreau să scap din acea cameră asemănătoare unui mormânt. Pe holul lung, încă aud un urlet jalnic, neştiind dacă acum râde sau plânge. Tot ce ştiu este că am descoperit că uneori putem râde în hohote când de fapt suntem pregătiţi să plângem.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com