La propunerea unui cititor de a scrie despre vicii, am fost de acord fără să mai stau pe gânduri.E grav, nu poate fi mai grav de atât când ai libertatea de a alege, când te naşti liber… şi tu îţi îngrădeşti libertatea prin tot felul de vicii şi dependenţe. Odată ce ai intrat în cercul lor, eşti un om dependent. Un sclav. Un înlănţuit.
Ce e mai grav, e faptul că ajungi să ai copii, ajungi să fii mamă sau tată. Cum poţi spune că îţi iubeşti copilul, când în locul lui alegi o sticlă plină de spirt? Cum poţi spune că îl iubeşti, când îţi petreci tot mai puţin timp cu el, şi tot mai mult cu noul tău ”sport”. Cum ai putea să-l iubeşti, când ştii mai bine cum arată ”tovarăşii” tăi de băutură, decât micuţul tău de acasă?
Tu, copil trist care ai un asemenea tată sau o asemenea mamă, tot ce poţi spera e că dragostea va învinge. Dragostea ta pentru el, dragostea lui pentru tine. Ştiu familii care s-au destrămat din cauza băuturii. Taţi care au ales o sticlă în schimbul unei familii calde şi primitoare. Şi oh, odată ce ai pornit pe drumul acesta, greu te mai opreşti! O soţie mi-a zis cu lacrimi în ochi: ”Dar e pâinea lui Dumnezeu când nu bea. Când e treaz, e cel mai perfect soţ din lume!”. Ok, am întrebat-o de câte ori e treaz. Răspunsul? Maxim de două ori pe săptămână. Oare chiar e pâinea lui Dumnezeu?
O mamă, îmi povestea cu ochii lăsaţi în jos şi frământându-şi mâinile că :” îl iubesc, e al meu. Dar, bea atât de mult şi mă tem de el când o face! De asta nici nu merg pe la el în vizită.”
Un copil, mare acum, spunea cu regret în glas: ”Dacă şi-ar fi petrecut cu mine jumătate din timpul pe care şi-l petrecea cu prietenii lui bând, acum ar fi stat poate altfel lucrurile. Dar aşa, mi-e ruşine când îl văd. În ce hal a ajuns!”
Oare copiii ce vină au că părinţii lor sunt prea laşi pentru a pune piciorul în prag şi se lasă conduşi de pofte? Ce vină au ei că părinţii lor sunt robi? Îmi mai amintesc de cineva care povestea cu lacrimi în ochi: ”Tatăl meu toată viaţa a fost beat. Când venea acasă, cu prietenii lui ca să bea împreună, el nu mai avea familie. Trebuia să ne luăm perna şi pătura şi să ieşim afară să dormim sub cerul liber. A doua zi, când mergeam la şcoală, eram ridicularizat pentru felul în care arătam. De ar fi ştiut ei că dormisem sub cerul liber şi de acolo am venit direct la şcoală!”
A cui să fie vina pentru asta? A părinţilor? De ce oare ei, ca şi copii, trebuie să poarte această povară? Să-şi vadă tatăl prin şanţuri, într-o stare deplorabilă? Să-şi vadă mama, intrând în casă în zorii dimineţii?
Toată viaţa să fie urmat de această imagine…a părintelui care ar trebui să aibă grijă de copil, dar de fapt rolurile s-au inversat. Sunt multe întrebări, multe dintre ele nici măcar nu au răspuns. Dar un răspun putem găsi acolo, în adâncul inimii.
E greu, ca oricât ne-am chinui să nu mai iubim astfel de persoane, tot ne pasă. Tot ce se poate face, e să iubim în continuare, să sperăm într-o schimbare şi să încercăm ca noi să fim diferiţi. Pentru că atunci când viciile te conduc, ai ochii legaţi. Te conduc de mânuţă, fără să mai vezi ceva în jurul tău, aşa cum un câine îşi conduce stăpânul orb.
imagine preluată de pe: www.deviantart.com
7 Comments
Rokolla
mart. 23, 2010
cercetashul
mart. 23, 2010
capshunik
mart. 23, 2010
Ruxi
mart. 23, 2010
capshunik
mart. 25, 2010
Ruxi
mart. 23, 2010
alecs
apr. 03, 2010