Nu am avut niciodată pretenţia ca oamenii să se oprească în loc pentru mine. Nu am vrut asta pentru că ştiu că fiecare dintre noi căutăm să alergăm cât mai repede pentru că timpul e puţin, iar vremea e scurtă. Ştiu că în mintea fiecăruia răsună ticăitul ceasului biologic care ne-a mai rămas. De asta nu am cerut absurdul de a ignora ticăitul inimii, deşi în adâncul nostru, fiecare ne dorim să ne simţim speciali. Dar asta nu înseamnă că nu-mi doresc ca măcar o dată în viaţă să simt cum acel ticăit al ceasului devine neimportant în comparaţie cu dorinţa de a se opri pentru mine.

       Aseară eu m-am oprit. M-am oprit pentru ca timp de două ore să văd o piesa de teatru „Idiotul” de Dostoievski. Eram curioasă dacă e la fel de bună ca şi cartea. A fost. Am retrăit din nou sentimentele pe care le-am avut acum cinci ani când practic devoram  această carte. Mi-a amintit cât de mult l-am îndrăgit pe idiot şi de ce l-am îndrăgit. Încă o dată, pentru câteva clipe mi-am dorit să fiu şi eu ca el. Să ştiu puţine, pentru că de cele mai multe ori, când ştii puţine, eşti fericit. Atunci când ştii atât de puţine, inima şi mintea nu doresc să obţină multe. Se mulţumesc cu ce au. Atunci când ai sufletul unui idiot, un zâmbet ţi se pare îndeajuns, o atingere mult prea mult şi o vorbă deja e deasupra aşteptărilor. Iar când eşti călcat în picioare, te mulţumeşti să înclini din cap şi să consideri că acolo îţi e locul. Că aşa ţi-e dat. Nu ceri nimic de la ceilalţi şi dai tot ce ai. Aşa crezi că trebuie să fie. Iei de bună orice vorbă rostită şi crezi că feţele ce te înconjoară sunt reale. Nu iei niciodată în calcul posibilitatea unor măşti. Pleci când ţi se spune să pleci şi rămâi când ţi se cere. „Cum să nu fiu fericit când în jurul meu sunt atâtea lucruri care-mi dau motive? Până şi cea mai mică insectă. Iar atunci când sunt printre oameni şi copaci, sunt cel mai fericit. Oameni şi copaci, da” repeta prinţul idiot cu o expresie pe faţă demnă de invidiat. Credea ce spunea. Lui îi ajung oamenii şi copacii pentru a fi fericit. Să fi ştiut Dostoievski că o să se ajungă în punctul în care va fi nevoie de un pic de „idioţenie” pentru a fi fericit în jurul oamenilor? Să fi ştiut el că atunci când eşti lucid e mult prea greu să te bucuri de oameni şi de copaci?

    Nu vreau să devin pesimistă. Nici pe departe. Poate doar puţin melancolică, şi asta pentru că destul de des simt că acest sentiment mă caracterizează mult prea bine. Dar iar m-am îndepărtat de subiect. Iată, parcă o fac intenţionat! Despre ce scriam? Ah, da. Despre timp şi dedicare. Despre ideea că uneori trebuie să ne oprim şi să învăţăm de la Idiotul. Despre faptul că nu am să cer nimănui să se oprească… doar că am să fiu peste măsură de impresionată de acele persoane care nu vor pune în balanţă tic-tac ul vieţii cu beneficiile ignorării acestuia. Care se vor opri pentru că aşa vor ei şi pentru că simt că vor să facă asta. Nu pentru că sunt „idioţi”, ci pentru că ar fi idioţi de-adevăratelea dacă ar confunda în viaţă lucrurile importante cu cele superficiale.

Imagine preluată de pe: http://fotonicu.wordpress.com/