Muntele Parâng, aer curat şi proaspăt, skiurile în picioare şi ambiţie incomensurabilă. După sfaturile kinetoterapeutului, am două variante: să aleg să risc şi să mă dau şi eu, sau să stau pe tuşă şi să privesc la ceilalţi. Din moment ce mă aflu pe mijlocul pârtiei cu skiurile în picioare, vă imaginaţi că am ales prima variantă. Şi bine am făcut pentru că am descoperit că pe munte poţi fi doar tu şi atât. Nu mai poţi fi nimeni altcineva. Laşi deoparte costumul care poate că aveai impresia că-ţi dădea importanţă, laşi telefoanele cu tot cu agenda în care se află numere de telefon a unor oameni cu valoare, laşi machiajul şi totodată măştile pe care le purtai zilnic. Devii tu într-un costum de ski gros, cu o căciulă groasă pe cap, mănuşi şi ochelari. Iar în loc de maşina cu care poate că te mândreşti zilnic, ai în picioare o pereche de ski sau un snowboard la fel ca toată lumea. Aici nimeni nu o să întrebe câţi cai putere ai.

      Aici am mai aflat că din momentul în care-ţi dai drumul pe traseul pe care-l ai de urmat, nu te mai gândeşti la ceilalţi ca la o judecată. Nu te mai interesează ce poartă cel din stânga, ce spune cel din dreapta sau cum se uită. Tu priveşti spre ţinta ta, spre destinaţie şi încerci să rămâi în picioare. Câteodată ţi se taie şi respiraţia de la viteză. Atunci te gândeşti doar că trebuie să supravieţuieşti, că vrei să ajungi întreg înapoi în cabană. Pe pârtie se permite tăcerea între prieteni pentru că, chiar dacă merg cot la cot, se înţeleg dintr-o privire. Aici nu complotează unul împotriva celuilalt, plănuind cum să se dărâme. Aici poţi să mergi liniştit, nefiind îngrijorat că de la spate cineva te va împinge spre prăpastie. Pe o pârtie periculoasă, scopul principal al fiecăruia e supravieţuirea. Şi tot aici ai ocazia să vezi dacă cineva a uitat de unde a pornit sau nu. Dacă e egoist sau nu. Dacă îi pasă sau nu. Asta pentru că de la o simplă alunecare a unuia din grup, observi cine se opreşte pentru a întinde o mână de ajutor  şi pentru a se asigura că eşti în siguranţă, şi cine se duce glonţ înainte pentru că nu vrea să-şi strice propria distracţie pentru grija pe care ar trebui să o arate. Aici, o mână întinsă către tine este ca o gură de aer proaspăt, mult mai proaspăt decât cel de pe munte. Cel puţin, eu una am rămas impresionată când oamenii profesionişti care cu siguranţă s-ar fi dat cu bucurie cu toată viteza în jos, se opreau ca să se asigure că vin şi eu în siguranţă după ei. Grija, acea grijă mie mi-a ajuns la inimă şi acolo a rămas.

     Mai mult decât atât, la munte descoperi şi compasiunea care există sau nu într-o persoană. Nu îţi ia mult. Trebuie doar să ţi se dea o gură de ceai sau o haină călduroasă. Ajunge să-ţi dai seama dacă acel om este aşa cum spune sau nu. Aici îţi dai seama că dacă pe munte nu-ţi poartă de grijă, cu atât mai puţin îţi va purta de grijă în viaţa de zi cu zi. Şi atunci îţi ajunge. Începi să-ţi reconsideri părerile şi să priveşti spre cei din jurul tău, să-i vezi cine sunt fără masca pe care-o poartă mereu, şi-ţi dai seama că de multe ori, te-ai înşelat în privinţa unora. Că cine credeai că-i rău, e bun şi invers. Şi, la fel ca şi durerile pe care le ai după o zi de skiat, îţi dai seama că atunci când te străduieşti să fii cu adevărat tu, te doare. Fiecare smucitură de mască, ştergere de ură şi modelare de caracter ajungi să le resimţi ca după o zi întreagă de skiat.