Ating cu un picior apa un pic prea rece a bazinului, apoi îmi dau drumul deodată, cu întreg corpul. Am auzit că atunci când impactul este brusc, e posibil ca pentru un moment, de la şoc, să nu simţim schimbarea  temperaturii.  Mă uit în capătul celălalt şi realizez cât am de înotat până acolo. Pentru că nu am mai înotat de câţiva ani buni, distanţa îmi pare mult prea mare şi parcă deja îmi vine să renunţ numai când mă uit la ea. Dar mă încurajez şi-mi spun că neapărat trebuie să rămân pentru că dacă te laşi o dată învins, a doua oară deja devine obişnuinţă. Încep să înot, dau de câteva ori din mâini şi din picioare, iar la un moment dat simt cum am obosit şi trebuie neapărat să mă opresc. Am reuşit să parcurg doar jumătate de bazin şi eu deja respir greu! Mă sprijin de margine, apoi după câteva minute îmi continui traseul. Învingătoare, ajung în capătul celălalt şi ridic mâna victorioasă. Am reuşit să fac o tură de bazin! Ştiu, pentru înotătorii profesionişti acest lucru e un fleac, pentru mine a fost o depăşire a barierei. Mai fac jumătate de bazin, pentru că doar atât pot, apoi plec. Îmi promit că revin a doua zi.

        Într-adevăr, revin, şi de data aceasta reuşesc să fac o tură de bazin fără să mă mai opresc. E drept, la capătul lui ajung istovită, mă dor mâinile şi picioarele de parcă am dat la sapă o zi întreagă. Nu contează, în inima mea simt cum un sâmbure de speranţă încolţeşte. Îmi promit că este o nouă provocare pentru mine, că înotul o să mă înveţe mai multe decât mi-am imaginat, asta pe lângă beneficiul pe care-l aduce sănătăţii. În acest ritm, continui ca în fiecare zi să mai înaintez măcar puţin. Îmi amintesc de momentele în care atunci când începe să te doară, înseamnă că are efect. Îmi amintesc de toţi acei oameni de succes care îmi spuneau că sportul i-a învăţat disciplina şi ambiţia. Îmi imaginez cum, cu fiecare braţ în plus pe care-l fac, eu mai cuceresc încă o bucăţică din lumea care-mi stă înainte. Îmi imaginez cum dărâm toate acele „nu pot-uri”, la fiecare metru făcut în plus. Privesc în faţă capătul de bazin, îl provoc la competiţie şi plonjez în apă fără nici un pic de efort. E greu, dar gâfâiala a dispărut. Simt cum fiecare muşchi din corp îmi lucrează, colaborează în favoarea victoriei mele. Iar mintea, fericită pentru sănătatea pe care i-o ofer, mă răsplăteşte cu motivaţionale şi lucruri care mă determină să-mi doresc şi mai mult.

      În apă, atunci când înoţi, e o cursă a vieţii pe care o poţi parcurge, sau poţi renunţa pe la mijloc, sau chiar aproape de final. Dar dacă renunţi pentru că e prea dureros, nu vei putea să ştii niciodată până unde ai fi putut ajunge sau ce ai fi descoperit pe acest traseu. Nu e uşor. Nimeni nu a spus că e uşor să priveşti în faţă „inamicul” şi să-i accepţi provocarea. Nu e simplu, mai ales atunci când ai spirit competitiv, să vezi cum alţi înotători te depăşesc cu uşurinţă, ba chiar se şi întorc pentru o altă tură, iar tu nu ai înaintat decât puţin. Dar când de la jumătate de tură de bazin, ajungi să faci cu uşurinţă 6-7, chiar 8, toate fără să iei pauză, te priveşti cu alţi ochi. Îţi vezi reflexia în apă şi realizezi că ai depăşit bariera care-ţi spunea că „nu poţi”. Ai cucerit „ringul de dans”, şi între timp ai învăţat că în viaţă poţi să obţii lucruri ce-ţi par imposibile. Bineînţeles, cu multă muncă şi determinare.

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com