Aş vrea să am puterea să reînvii anumite momente. Să readuc oameni înapoi. Aş vrea, ca atunci când închid ochii, să pot ajunge acolo unde vrea să mă ducă inima. Aş vrea să am înregistrate undeva, pe un disk, toate amintirile importante din viaţa mea. Şi cele mai frumoase, şi cele mai puţin frumoase. Să le retrăiesc, să le pătrund sensul.

Nu cred că aş schimba trecutul. Însă aş privi mai mult oamenii în ochi. Mult şi intens. Le-aş zâmbi mai des, cu gândul doar la ce e în faţa mea. Le-aş spune cuvinte care să le rămână întipărite în inimă şi în minte, şi care i-ar ajuta ca azi să meargă mai departe.

Aş profita de fiecare moment, fiecare secundă, pe care aş avea-o. Pentru că da, uneori am lăsat timpul să treacă, cu gândul că în viitor o să fac ce aş fi făcut atunci. Ştiam şi atunci, ştiu şi acum că ziua de mâine nu mi-o garantează nimeni. Şi totuşi m-am trezit amânând momente, oameni, sentimente. Din teamă, din jenă, din nepregătire. „Nu acum”. Dar când?

Am făcut greşeli la viaţa mea. Pe unele le regret, altele ştiu că au fost făcute ca să pot ajunge unde sunt astăzi, acum, aici.

 Ştiu că încă citeşti fiecare articol al meu. Îmi pare rău că nu am preţuit mai mult timpul cu tine. Că nu ţi-am spus de fiecare dată cât de mult însemni pentru mine. Că am lăsat să se creeze acea prăpastie dintre noi. Tu ai fost cel care a avut atâta încredere în mine, încredere pe care nu am mai găsit-o la nici un om. Vezi? Iată greşeala mea… Îi trec pe toţi prin filtrul tău. Şi nimeni nu reuşeşte să treacă…

La finalul vieţii ştiu că o să mi se arate un film. Ce dezamăgită aş fi dacă personajul principal, adică eu, ar fi mai plictisitor şi laş decât majoritatea celorlalte personaje! Ironic, dar mulţi dintre noi ajungem din personaje principale în personaje secunde în propriul film.

Am trăit cu poftă până acum, şi totuşi condusă încă de anumite frici. Frica de a nu fi iubită înapoi, frica de a fi lăsată singură, frica de a nu mă ataşa prea mult, frica de gol, de vid. În fiecare zi mă lupt cu aceste frici, ca să nu apară prea mult în filmul vieţii mele. În plus, în dragostea adevărată nu trebuie să existe astfel de temeri.

Aşadar, azi ştiu că nu pot readuce nimic. Nici momente, şi nici oameni. Dar ştiu că pot să-mi promit că o să fiu mai atentă la ce este important. O să  privesc mai des oamenii în ochi. O să zâmbesc şi mai mult. O să spun cuvinte care să atingă.

O melodie dragă inimii mele: