Într-un mod ciudat, vremea mereu e cum îmi e inima. E reconfortant asta, pentru că îmi dă senzația că Dumnezeu e cu mine în toate. Și-atunci când plouă în inima mea, plouă și din cerul Lui. Cu lacrimi de Dumnezeu. Și te doare mai puțin când știi că pe lângă lacrimile tale de om, curg și lacrimi de Divinitate. Lacrimi sfinte care spală lacrimile mele de păcătoasă.
Lacrimi cărora le e greu să înțeleagă că nu se poate ca afară să plouă atât de des. Inimă care se încăpățânează să fie stăpână. Pe cer, pe mine, pe sentimente. Spune-mi tu, cum aș putea să lupt cu ceva ce bate în mine? Să lupt cu bătăile? Să o las, să se oprească, și apoi să-i râd în față: ha, te-am adus la tăcere!? Mi-ar râde înapoi: nu… te-ai adus la tăcere. Cu inima nu se duc lupte. Nu. Pe ea trebuie să o lași să vorbească. Iar dacă ea spune că azi plouă, atunci plouă. Câteodată numai în interior, alteori și în exterior.
Și uite că azi plouă. De fapt, de aseară tot plouă. De pe la 1, așa. Și când te gândești că, poate, câteva cuvinte ar fi oprit ploaia. Acum, tu, cel care vorbești limba inimii mele, de câte ori vezi că plouă, să știi că picăturile-s pentru tine. Nu din cauza ta, pentru că atunci când iubești, nu poți acuza. Nu te lasă inima, nici măcar de data asta. Și nu doar eu plâng, ci împreună cu mine plânge și Dumnezeu.
Da, pentru că uite… plouă. Nu s-a oprit deloc azi. Țin eu o umbrelă în mână ca să-mi protejez trupul. Dar inima? Cu inima ce facem, aducător de ploaie?
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
6 Comments
Andrei Bursuc
apr. 10, 2014
Diana
apr. 10, 2014
Barsan Ciprian
apr. 10, 2014
avc
apr. 10, 2014
Diana
apr. 10, 2014
Alina
apr. 11, 2014