Am dat. Am dat din timpul meu celor care nu aveau suficient timp, fără ca să socotesc minutele sau secundele. Am rupt din el fără milă și l-am oferit zâmbind.

Am îmbrățișat. Am îmbrățișat des și strâns. Ori de câte ori am simțit că cineva se destramă, strângeam un pic mai tare. Până se repara. Chiar și când eu eram cea care avea nevoie de reparații.

Am iertat. Și vrute, și nevrute, și grave, și ușoare, și rele, și mai puțin rele, și dureroase, și nu așa de dureroase. Am iertat multe, mi s-au iertat multe.

Am trecut peste. Trădări, minciuni, dureri, abandonări, singurătăți, jigniri, tăceri. Și de multe ori… am trecut peste mine.

Am petrecut nopți nedormite, poduri care se clătinau, deșerturi pustii, păduri reci, peșteri goale. Însă cel mai mult am petrecut în mintea mea.

M-am oprit. Din mers. Din scris. Din zâmbit. Din plâns. Din visat. Din sperat. Din crezut. Din vorbit.

M-am depășit pe mine însămi. Până când o să prind din urmă o variantă a mea mai șlefuită și o s-o depășesc și pe ea.

Cele mai multe lucruri le-am înțeles atunci când nu am mai înțeles nimic. Despre mine, depre alții, despre viață, despre moarte, despre Dumnezeu, despre credință, despre eternitate. Despre mine.