Pana acum am intalnit doar drumeti. Oameni cu saci in spate, care s-au oprit un pic la fantana inimii mele ca sa-si astampere setea si sa-si traga rasuflarea. Cateodata nu era destula apa pentru amandoi, asa ca eu alegeam sa fiu insetata, dar celalalt sa fie saturat. Am crezut si cred intr-o Divinitate care le contorizeaza pe toate, iar la un moment dat, o sa-mi fie rasplatite toate canile de apa pe care le-am dat.
Nu neg, de fiecare data am sperat ca cineva a venit sa stea, nu doar sa traverseze prin inima mea. Se pare ca pana acum asa mi-a fost dat: sa fiu o punte intre doua treceri. Si nici nu am sa neg ca uneori sunt atat de satula de promisiuni false, pe care stiu ca oricum nu le vor pastra, incat imi vine sa le strig in fata ca deja cunosc finalul. Si sa nu se oboseasca sa-mi promita lucruri pe care oricum nu le vor face.
Insa, nu stiu, se afla ceva in interiorul meu care ma face mereu sa sper. In bunatatea oamenilor, in iubirea lor, in cainta lor. De altfel, cred ca si Dumnezeu tot asa spera: mereu la o pocainta a noastra. Urat e sa traiesti cu speranta asta a asteptarii! Macar cand stii ca oamenii sunt cum sunt si nu mai vrei nimic de la ei, te resemnezi. Dar asa… sa tot speri in fiecare zi ca o sa realizeze, ca o sa fie diferit, ca…
Doar de cateva ori in viata am crezut aproape pe deplin ca acei oameni vor ramane. Ca sunt acolo pentru totdeauna. Pentru o vesnicie impreuna. Pentru noi. M-am inselat. M-am recules. M-am reinventat. Nu mi-am permis sa raman jos. M-am ridicat si am mers mai departe. Cu capul sus. Am transformat durerea mea in productivitate. Asta ca peste luni sau ani, cand m-am intalnit cu acele persoane, sa ma priveasca cu ochi melancolici, tristi. N-ar fi vrut sa renunte la poveste asa usor. M-au gasit o invingatoare. Iar cei care inving au o sclipire in priviri. Le-am spus si lor, va spun si voua: daca ai parasit, trebuie sa te obisnuiesti cu sentimentul de regret toata viata. Daca ai fost parasit, nu trebuie decat sa te obisnuiesti cu un gust amar. Doar pentru o vreme, pentru ca mai apoi, cei care au ramas pana la capat, sa renasca. Si sa fie mai buni, mai frumosi, mai extraordinari.
De asta eu nu prea umplu cu sacul in spate. Nu prea caut sa ma cuibaresc in inimile altora, pentru ca mai apoi sa abandonez. Mi-e prea frica de ce va urma dupa. De faptul ca toate ti se intorc la un moment dat.
Imagine preluata de pe: http://s-t-r-a-n-g-e.deviantart.com/
6 Comments
Ruxandra Ionita
apr. 01, 2015
Alin
apr. 01, 2015
seobyalex.com
apr. 01, 2015
Andreea
apr. 01, 2015
Gabriel
apr. 04, 2015
sufletdefluturas
mai 09, 2015