Ce e viaţa? E nimic. Un praf în vânt. E un firişor de apă în marea eternă. Toţi vor să o aibă şi când o au… unii renunţă la ea. Într-o secundă. E simplu. După ce obţii ceva, nu mai vrei. Nu mai ai nevoie. De ce oare suntem aşa? Ne place să ne provocăm singuri dureri. Ajungem să ne complacem în starea de suferinţă în care am intrat şi parcă nu am mai ieşi. Ba chiar am face totul să mai primim. Să avem suferinţă cât de multă, deşi nu am recunoaşte asta nici în ruptul capului. Suntem ca animalele, care îşi fac nevoile în cuibul lor şi mai apoi se învârt pe acolo şi declară oficial că acolo e cuibul lor. Sau ca şi câinii, cărora le place să miroase ”treburile” altora. Ne placem să ne învârtim în jurul suferinţelor noastre ca nuca în ceaun. Mai apoi, când ale noastre s-au terminat, ne băgăm nasul în suferinţele altora că de, peste tot mai este loc de încă unul.
Mie îmi place să spun atunci când nu mai pot că eu nu cad, eu mă împiedic. Eu nu plâng ci nu mai zâmbesc.
Probabil dacă ar fi o persoană care să ne asculte tot timpul cum ne plângem de milă, ar fi cea mai bună prietenă a noastră. Prietena suferinţelor noastre. De mici ne-am obişnuit cu sentimentul de autocompătimire şi nu mai putem renunţa la el. Suntem flămânzi după dragoste, după atenţie şi după milă. Cerşim din priviri dragostea ca un căţel care cere un os. Şi pentru ce? Nu uita dragul meu prieten că osul i se azvârle câinelui ca pe ceva nefolositor. Aşa ai vrea să primeşti tu dragostea? Ca pe ceva gata scurs, expirat şi de pe marginile căruia să mai lingi câte o bucăţică de afecţiune?
Cine suntem noi? Noi suntem lacomi după iubire, suntem cerşetori ai afecţiunii şi practicăm sportul autocompătimirii. Noi? Suntem un căţel în aşteptarea osului.