Eram emoționată în prezența lui, pentru că știam că el este unul din oamenii care nu mă vor judeca și cataloga după aspect. Într-un fel era reconfortant să știu asta, dar și înfricoșător. ”Dacă nu sunt tocmai ce cred că sunt?”. Știam că un om orb își formează altfel impresiile despre oameni: după voce, după modul de a vorbi, după suflet. În nici un caz după înfățișare. Lui nu-i puteam zâmbi larg și nici nu puteam să-i îmbunez judecata cu ochii mei mari și albaștri. Singurul lucru cu care îl puteam impresiona pe el, era sufletul meu.
– Ce te frământă? m-a întrebat cu bunătate în glas.
– Mă gândeam…
– Ai o voce plăcută. Caldă. Mă duce cu mintea la cineva care ar sta și m-ar pansa dacă aș fi rănit. Ție îți pasă mult de oameni, așa e?
– Poate că nu suficient. Poate că ar trebui să îmi pese mai mult. Să iubesc mai mult. Să…
– Tu ești un om bun. Iar oamenii buni suferă mult. Și vocea ta îmi spune că știi despre ce vorbesc.
– Sincer, îmi e frică puțin, pentru că tu ești singurul care nu vede prima dată cum sunt în exterior, ci în interior.
– Nu ai de ce să-ți faci griji. Nu știu cum arăți la suprafață, dar în interior ești unul din cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut.
– Cosmin, îmi e frică de la atâtea dezamăgiri să nu devin un om rău…
– O să o scoți tu la capăt. Rămâi aproape de Dumnezeul pe care-l simt în tine.
Peste două ore ne pregăteam să ne luăm la revedere. Eu aveam lacrimi în ochi, iar el nu le putea vedea. Dar le putea simți. M-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit:
– Ești frumoasă!
Am început să plâng. Era cel mai frumos compliment pe care l-am primit până atunci. Mi-a văzut sufletul.
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
4 Comments
Alex
iun. 24, 2014
Ovidiu Oltean
iun. 25, 2014
Alina
iul. 01, 2014
cccrcco
iul. 08, 2014