Rar am cerut ajutorul cuiva. Poţi să spui că nu am făcut-o dintr-o ambiţie prea mare, dintr-o mândrie feminină sau dintr-o independenţă evidentă. De mică am învăţat să mă descurc singură, să încerc, să învârt problema pe toate părţile până când găsesc soluţia. În cel mai rău caz, dacă nu aş fi reuşit, sau dacă aş fi ajuns să nu mai reprezinte o provocare pentru mine, aş fi apelat la altcineva.

     Cert este că de cele mai multe ori, poate că am aşteptat să văd cui îi pasă. Am aşteptat să văd cine observă, vede că mă lupt cu un lucru şi se oferă să mă ajute. Pentru că… eu doar în acest tip de ajutor cred. În ajutorul oferit, nu cerut. Ajutorul cerut vine dintr-o datorie civică, ajutorul oferit vine dintr-o inimă care simte. Pur şi simplu, acel banal „te ajut?” mie îmi spune mai multe decât un „suntem prieteni”.

    E adevărat, există oameni care m-au impresionat profund, după ce le-am spus că am nevoie de ajutor. Nu s-au lăsat până când nu m-au ajutat într-un fel sau altul. Am rămas legată sufleteşte de acei oameni, nu prin faptul că mi-au oferit un lucru material, ci pentru că mi-au oferit speranţă şi iubire. Din păcate, mi s-a întâmplat şi fenomenul viceversa, în care mi s-a promis, chiar mi s-a oferit ajutor, fără să-l cer, dar totul la nivel verbal, şi aşa a rămas până în ziua de astăzi. „Te ajut eu cu X lucru” a rămas în acelaşi stadiu, drept exemplu stând câteva lucruri rămase nerezolvate din cauza bazării pe promisiunile altora.

    Dar, mai presus de toate acestea, cred în ajutorul pe care-l pot eu oferi, fără să mi se ceară. Nu am pretenţia să mi se dea ceva ce nu ofer, tocmai de aceea proverbul „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” e sfânt pentru mine. Iată de ce, de câte ori observ că la un om cuvintele predomină în defavoarea faptelor, mă retrag în tăcere şi-l las să rămână… cu vorba multă, lăudăroşenia omului.

Imagine preluată de pe: http://www.sharingfaith.org/help/