Scriu, cu riscul de a-mi lua „bobârnace”. Scriu, chiar cu riscul de a fi scoasă din lista de persoane favorite a cuiva. Scriu pentru că nu pot trăi în ignoranţă. Şi mai scriu pentru că… în ultimele zile, oamenii au uitat de cuvinte.
Am înţeles. Se protestează. S-a pornit de la SMURD şi de la privatizarea sistemului medical, s-a ajuns la cererea demisiei preşedintelui Băsescu. Nu spun că am ceva împotrivă, sau că susţin. Părerea mea prefer să o ţin pentru mine, pentru că de multe ori am spus că nu mă voi implica în politică. Sunt apolitică. Cel puţin asta îmi doresc. Ideea este că nu am rămas surprinsă de gestul oamenilor de a ieşi în stradă. Bine, vrei dreptate, te-ai săturat să fii văzut mereu drept românul care tace şi face, drept românul care înghite toate mizeriile. A sosit momentul să pui punct. Înţeleg şi asta. Numai că o dată cu acest protest, am observat că ies la iveală lucruri ascunse. Că iese la iveală un caracter al oamenilor care mie mi-a dat fiori pe şira spinării. Zilele acestea am observat priviri pline de ură şi cuvinte urât adresate, poate mai multe decât într-un an adunate. Dacă am îndrăznit să deschid gura, imediat mi s-a închis printr-o replică tăioasă. Dacă nu am fost de acord cu cineva sau am încercat să arăt şi altă parte a situaţiei, au sărit asupra mea ca şacalii însetaţi.
Din păcate, acest protest a pornit dintr-o cauză nobilă şi s-a ajuns la un buton de pornire a sentimentului de frustrare. Vocea românului a devenit mai groasă, mai stridentă, pumnii mai strânşi şi privirile mai intense. A considerat că e momentul potrivit să scoată la iveală ce a ascuns atâţia ani: adevărata faţă oare? Dacă mergi prin oraş, simţi tensiunea ce domneşte în aer şi mirosul putregăit de nemulţumire stătută. „Parcă toţi sunt plini de nervi. Şi eu mă simt mai agitată” spune o prietenă căreia îi spun teama mea de a ne fi transformat în nişte revoltaţi în orice domeniu. Din celălalt capăt al holului, observ ochii bulbucaţi ai unui tânăr care strigă nervos că „e strigător la cer aşa ceva. La decan să mergem, nu se mai poate aşa!”. O altă fetiţă cu părul prins în două codiţe, se zbate în braţele mamei şi scuipă veninos printre dinţi „te urăsc. Lasă-mă. Lasă-mă am spus”. Pe o bancă, în parc, doi îndrăgostiţi nu-şi mai vorbesc. El ţine cu PSD-ul, ea cu PDL-ul. El o priveşte urât, se ridică şi pleacă. Ea-şi încrucişează mâinile la piept şi stă îmbufnată. În autobuz se împing oamenii mai mult ca niciodată. Toţi îşi cer drepturile. Nimeni nu e pregătit să ierte. A sosit timpul. Cumva, undeva, acum toată lumea e pregătită să protesteze. Împotriva a ce? Nu contează. A vieţii, a statului, a ţării şi a situaţiei ironice. Ziarele mint. Televiziunile arată numai ce le place. Mulţimea scandează. Un copil se pierde de tatăl lui prea ocupat să arate cu pumnul. „A sosit momentul pentru dreptate” spun ei. Aşa e. Dar cu ce preţ?
Oftez obosită. Realizez cât de multă frustrare avem adunată în suflet. Şi consider că vinovaţi suntem toţi. Noi, cei care nu am mers să votăm atunci când am avut dreptul, ci am preferat să stăm acasă, invocând motivul că oricum nu avem pe cine vota. Statul pentru că a promis, dar nu a îndeplinit. Preşedintele pentru că nu şi-a făcut partea în totalitate. Celelalte partide politice pentru că au profitat de un protest împotriva desfiinţării SMURD-ului şi l-au transformat în altceva. Huliganii care au transformat o mulţime civilizată în nişte animale. Noi, poate pentru că am acceptat prea multe iar acum ne-am dezlănţuit ca o furtună. Toţi. Unii sunt mai vinovaţi, alţii mai puţin vinovaţi. Dar cei mai vinovaţi sunt acei care au lăsat ca în aceste zile să li se dezvolte în suflet o dorinţă de răzbunare morbidă, pe orice. Acei care se ceartă cu oricine, oricând, pentru a fi în spiritul naţiunii.
Poate că unii v-aţi supărat pe mine. Poate că unii deja m-au înjurat. Nu exclud nici posibilitatea de a mă pune pe lista voastră neagră. Dar… vreau să vă gândiţi bine, la o întrebare pe care o pune o tânără în vârstă de 20 de ani, care se poate să greşească: cu ce preţ?
httpv://www.youtube.com/watch?v=NyMgTaJ4R8w
Fotografie preluată de pe site-ul lui Teo Cabut
15 Comments
tonko
ian. 16, 2012
daniel
ian. 16, 2012
Alina Ilioi
ian. 16, 2012
Eduard
ian. 16, 2012
Alina Ilioi
ian. 16, 2012
Gabriela
ian. 16, 2012
romyna
ian. 16, 2012
Tania
ian. 16, 2012
Emanoil
ian. 16, 2012
george elen petre
ian. 16, 2012
Alina Ilioi
ian. 16, 2012
adrian
ian. 17, 2012
Dorin Mureşan
ian. 17, 2012
anonim
ian. 22, 2012
Sanyi
ian. 24, 2012