Atât de des am auzit exprimări de genul „noroc că nu sunt singurul”, „m-am mai liniştit când am văzut că şi alţii au păţit-o” sau „ce bine că şi el”. Chiar aşa? Ne face plăcere să stăm cu un picior în groapă afundaţi în mizerie până la glezne şi totuşi să-l păzim din priviri pe vecin ca să vedem când se scufundă şi el? Oare e mai uşoară durerea şi încercarea când ştim că şi altul are o durere?
Mai rău, am întâlnit oameni care stau cu ambele picioare blocate în mocirlă, cu mâinile strânse de marginea abisului în care sălăşluiesc, cu ochii scoşi din orbite, roşi, larg deschişi, şi cu privirea îndreptată spre cel care stă tocmai să calce şi el în mocirlă. Cu o privire arzătoare de dorinţă, de o dorinţă morbidă, aproape sinonimă cu disperarea, ca celălalt în cauză să calce cât mai apăsat şi brusc în groapă. Apoi, după ce l-a văzut şi pe celălalt cum se scufundă, îşi relaxează trupul, dă drumul la mâini şi închide ochii, apoi se lasă relaxat şi dispare încetul cu încetul, până când nu i se mai văd decât ochii şi buzele pe care se citeşte o satisfacţie incomparabilă.
Da, din păcate în noi se află dorinţele unor monştri. De noi depinde dacă le intensificăm sau încercăm să le stingem. De noi depinde dacă le alimentăm şi le hrănim. Trebuie să avem grijă pentru că data viitoare când vom avea ochii îndreptaţi către vecin, s-ar putea să cădem şi să nu ne mai ridicăm. Şi ştiţi de ce mi-e cel mai frică? Că dacă am avea dreptul la o dorinţă în timp ce stăm cu un picior în groapă, acea dorinţă nu ar fi de salvare. Ci ar fi una care l-ar condamna pe cel de lângă noi la suferinţă. E trist. Trist pentru că groapa e tot mai plină şi mizeria tot mai mare. Iar cei care stau în ea şi aşteaptă nerăbdători să cadă şi ceilalţi sunt tot mai mulţi.
Imagine preluată de pe: www.deviantart.com
5 Comments
Lavinia
aug. 29, 2011
Adnana Mocian
aug. 31, 2011
Alina Ilioi
sept. 01, 2011
Adnana Mocian
sept. 01, 2011
booya
sept. 22, 2011