Întrebarea care macină majoritatea adolescenţilor şi nu numai, este: „Cum pot fi fericit?”. Astfel, de la o vârstă fragedă, încep să facă diferite acţiuni care se presupune că le-ar aduce fericirea. Şi în ciuda acestui lucru, în ciuda faptului că noi, oamenii, am face orice pentru a obţine fericirea, ne plângem mereu de nefericire.
Am uitat ce înseamnă de fapt fericirea. Am uitat pentru că nu ne-am mai întâlnit de mult cu ea. Cu fericirea în stare brută. Tot ce-am întâlnit pe drumul nostru, în alergarea noastră, este acea fericire rapidă, uneori falsă şi puţin trasă de păr. Sute de tineri îşi injectează diferite substanţe în corpul lor pentru a putea intra în acea stare euforică, în starea care le provoacă, cică, fericire. Numai că aceasta vine preţ de o clipă şi la pachet cu dependenţa. Pe marginea drumului vedem alcoolici care şi-au ruinat familia, şi-au pierdut casa şi au rămas cu sănătatea deteriorată şi cu inima goală şi pustie. Şi tot ce şi-au dorit a fost fericire. Merg pe stradă şi văd copii de 10-11 ani cu ţigara în gură şi mă apucă groaza. Mă apucă groaza pentru că ei îşi imaginează că prin fumul care le iese din gură sau nas, iese fericirea. Oh, cât de amarnic se înşeală! Oameni dependenţi sexual, aruncaţi în mreaja abuzurilor şi a vulgarităţilor, îşi împing limitele pentru a găsi acel ceva. Pentru a găsi zâmbetul. Acel zâmbet adevărat, care face inima să tresalte şi pune toţi muşchii în mişcare. Oamenii din toate părţile, din orice colţ al lumii apelează la toate soluţiile posibile. Psihologi, yoga, meditaţii cât şi alte forme de vindecare şi regăsire, ca mai târziu să descopere că mai mult s-au îndepărtat decât apropiat de fericire. Caută, caută şi ei nu realizează că soluţia lor e Dumnezeu. Dumnezeu şi o doză bună de realitate.
Şi eu am strigat către cer, plângând şi negăsit fericirea în nimic: „Cum pot fi fericită? Cum?”. Şi am descoperit. Am descoperit că fericirea nu este un sentiment euforic precedat de consumul drastic de droguri, băutură, lăcomie, bani, etc. Nu, nu. Fericirea am descoperit-o în primul rând în Dumnezeu. Mi-am consolidat principiile, m-am agăţat strâns de ele şi am ridicat capul sus. Am făcut asta pentru că până atunci mergeam cu capul plecat, de frică să nu mi-l taie nimeni. Am realizat că fericirea nu vine din a te forţa să mulţumeşti întreaga masă de oameni, ci fericirea vine atunci când, involuntar, ai mulţumit oamenii pe care îi iubeşti enorm. Şi când spun involuntar, mă refer la faptul că ai făcut-o fără nici un gând ascuns. Acum să-ţi răspund la întrebarea care ne-a măcinat pe toţi, cititor drag. Cum poţi fi fericit? Găsindu-L pe Dumnezeu, găsindu-te pe tine, bucurându-te de lucrurile mărunte şi…zâmbind. Pentru că viaţa e extraordinară. E atât de extraordinară, încât nu mai e nevoie să o acoperim cu superficialităţile cu care ne-am obişnuit. Ştii ce e cel mai minunat lucru? Că răspunsul la întrebare îl găsim mereu în noi şi îl ştim cu toţii. Numai că nu ne vine să credem că e atât de simplu.
5 Comments
Ovidiu Maftei
nov. 03, 2011
iNathann
nov. 04, 2011
Alina Ilioi
nov. 05, 2011
bogdan
nov. 06, 2011
Catalin Livadaru
dec. 27, 2011