Sunt clipe când ai vrea ca ceilalţi să descopere cine eşti, dar ţi-e frică. Îţi este frică de faptul că oamenii vor descoperi că nu eşti perfect, că nu eşti atât de minunat pe cât au ei impresia şi că nu eşti atât de puternic. Astfel, te închizi într-o carapace. Şi te închizi acolo sperând că nimeni nu va îndrăzni să bată ca să-i deschizi uşa spre a intra în carapace.

Te lupţi. Te lupţi ca să ai curajul să arăţi cine eşti, să nu te mai prefaci că râzi la unele glume care nici măcar nu-ţi par amuzante, că plângi la unele întâmplări care nici nu te emoţionează şi că eşti cineva la care nici nu te-ai gândit vreodată că ai vrea să fii. Dar cine-ţi garantează că atunci când vei îndrăzni să ieşi din carapace, lumea te va accepta? Cine-ţi garantează că-ţi va aprecia cineva sinceritatea, accepta defectele şi ierta greşelile tale? Cine îţi poate spune că vor mai rămâne alături de tine persoanele care au fost până acum? Nu este de ajuns faptul că te-ai luptat deja ca ceilalţi să accepte înfăţişarea ta? Te-ai luptat cu anumite complexe: prea înalt, prea scund, prea gras, prea slab, bâlbâit, picioarele prea mari, etc. Şi acum, când într-un final, cineva te-a acceptat aşa înalt, scund, gras, slab, bâlbâit sau cu picioarele prea mari, să strici tot arătând ce ascunzi în interiorul inimii tale?

Să fii tu necesită curaj. Să fii tu, înseamnă să accepţi posibilitatea transparenţei, posibilitatea ca nimeni să nu te iubească, înafară de Dumnezeu şi poate nici tu să nu te placi. Dar frumuseţea şi vestea bună este că dacă eşti o persoană cu suflet bun, nu ai de ce să te temi. Iată încă un motiv în plus ca să te îngrijeşti de sufletul tău. Încă un motiv în plus ca să investeşti în el.

Că porţi sute de măşti, nu e o noutate. Că eşti făţarnic, am noutăţi, mare parte din oameni sunt aşa. Dar că eşti curajos ca să fii tu, crede-mă, puţini şi rari sunt astfel de oameni!

Imagine preluată de pe: www.deviantart.com